Când ridic aparatul la ochi, simt altfel, văd altfel, respir altfel, transpir altfel. Totul are un ritm aparte, diferit de orice altă senzaţie din lumea reală. Mă simt ca şi cum as fi într-un montagne-rouse, înt-un soi de cursă nebună între un prea încet şi-un mult prea repede.

Sunt doar eu, aparatul şi imaginea din faţa ochilor mei. Nu am timp de sete, nu am timp de papa, nu am timp de vânătăi, picioare obosite sau de lene… E ca şi cum aş intra într-o transă, ca şi cum aş fi “in the zone” şi nimic (în afară de terminarea cardurilor de memorie sau a acumulatorilor) nu mă poate scoate de acolo.

Dar cel mai bine e că, atunci când ajung acasă după o zi lungă de plimbat cu aparatul de gât, în ciuda faptului că-s obosit şi mă dor toate cele, sunt fericit. :)

***

Urmează un weekend leneş, sub semnul somnului, lenei şi lipsei de chef. Mi-e dor de o odihnă dintr-aia sanătoasă.