Tag Archives: telefon

Livrați-aș coletu’!

Sistemele de curierat moderne sunt niște nestemate ale logicii și organizării umane. Pe bune, nu am decât cuvinte de laudă la adresa celor care stau în spatele logisticii, o mână de indivizi care au o dexteritate mentală ce probabil ar pune la respect multi generali de armată.

Totul este monitorizat cu precizie, nodurile de distribuție sunt poziționate strategic, nimic nu se pierde, pot afla când pleacă pachetul meu din localitatea anonimă în care-și are depozitul magazinul de unde mi-am cumpărat rahaturile, când ajunge și când pleacă din următorul centru de distribuție, Herne-Boernig, apoi din Nurnberg, Viena, Vecses, după care… nimic, sănătate și la revedere. Coletul meu ajunge în gaura neagră numită România, văgăună în care nici măcar cei de la relatii cu clienții nu-mi pot spune ce dracu se întâmplă.

Apoi, mă trezesc dintr-o dată cu un telefon dat de Ghiță care așteaptă cu cutia-n brațe la portiță, Și Ghițuș ăsta îmi spune suav la telefon, cu o voce d-aia de domnișoară la 60 de ani căreia îi pute tot și care se irită de la orice îndrăznește să nu fie în ton cu standardele ei unice, în neconcordanță cu acelea ale societății în care trăiește. În fine, îmi spune să cobor mai repede și să îl scap de cutie, că el se grăbește și nu stă după fundul meu.

La Ghițuș nu merge cu scuze penibile gen “stați vă rog 10 minute să-mi trag nădragii”, sau “dacă nu puteți sta 10 minute, lăsați vă rog coletul la recepție, e ok, am încredere în cei de acolo”. El mă vrea pe mine și mă vrea acum, iar dacă nu pot în secunda asta, nu-i bai, trece și mâine prin zonă. Dar nu care cumva să mă pună naiba să nu răspund sprințar nici a doua zi la apel, că auf wiedersehen, dăm coletul la retur. Mai ceva ca un neamț, monșer.

Acuma, io-l înțeleg pe om, probabil are mult de muncă, e grăbit. Dar sper să mă înțeleagă și el pe mine că, datorită grabei ăsteia inexplicabile, am simțit nevoia să depun o reclamație. Adică, cine știe, o fi vreo problemă de la firmă, vreo greșeală, ceva, de i-au încărcat programul atât de tare. Iar în cazul ăsta, să-mi fie cu pardon, dar Ghițuș ar trebui să-mi fie recunoscător – mă gândesc că o asemenea intervenție din partea mea ar putea avea ca rezultat eliberarea măcar parțială a programului său. Sau, cine știe, poate chiar îl eliberează de tot, că e păcat să trăiești stresat.

Aparatul foto nu (prea) contează

Acum ceva timp, mi-am propus să fac zilnic, timp de o lună, câte o poză pe zi cu telefonul mobil. La început, acestea au fost color, apoi mi-am propus să fac proiectul ceva mai interesant, setând aparatul din telefon să le facă automat alb-negru. Şi mai târziu, nu a mai fost câte o poză pe zi ci o poză atunci când conta, când vedeam ceva.

De ce cu telefonul? Pentru că am vrut să-mi demonstrez că dslr-ul meu este atât un moft, cât şi, câteodată, o… piedică în calea unor cadre… interesante, să zicem.

Să explic de ce poate fi o piedică… Pentru că oamenii, când văd că îndrepţi înspre ei un aparat foto, se transformă, devin alţii. Îşi dau seama că le faci poze şi ori devin agresivi, ori se ascund, ori afişază un zâmbet tâmp. Majoritatea pozează, sa iasă bine în poze – nu mai sunt ei înşişi, ca atunci când, datorită intimităţii oferite de aglomeraţie, uită să mai afişeze acea mască şi sunt cu adevărat sinceri.

Desigur, dacă aparatul e unul care arată a pro sau semi-pro, oamenii încep să intre la bănuieli cum că tu ai fi cine-ştie-ce reporter şi că e posibil ca pozele alea să fie publicate într-un ziar, lucru care, de obicei, generează agresivitate. Până la urmă, numai foto-reporterii au aparate pro şi semi-pro, nu-i aşa?

Aşa că m-am gândit că, dacă aparatul e mic, pot pătrunde mai uşor în spaţiul ăla privat din care, de regulă, nu e acceptabil să faci poze. Pot trece mai uşor neobservat. Cel mai mic aparat foto la îndemâna mea? Telefonul mobil.

Pozele ce urmează sunt o selecţie din rezultatul “muncii” acelei luni. Normal, nu toate au ieşit aşa cum mi-am dorit. Declanşatorul cu întârzieri foarte mari, lipsa controlului asupra setărilor şi imposibilitatea de ţine fix un telefon mobil, în timp ce apeşi pe un buton foarte mic pentru a face poze, toate şi-au făcut simţită prezenţa. Foarte multe imagini erau atât de mişcate, încât nu puteau fi absolut deloc folosite. Unele erau supra-expuse, din altele nu se mai înţelegea nimic din cauza zgomotului. Dar, tocmai datorită acestor impedimente, fiecare cadru, deşi digital, a fost tratat cu acelaşi respect ca unul tras pe film. O singură şansă, o singură declanşare.

Nu-s de mare artă, nu-s de mare calitate. De fapt, în afară de 2-3, toate sunt doar nişte snapshot-uri proaste. Pentru mine, zic. Pentru alţii, poate toate sunt de căcat… sau poate nu. În fine, scopul lor este să arate că, dacă vrei să faci poze, fotografii sau cum vreţi voi să le mai numiţi, poţi sa o faci chiar dacă singura ta armă este un telefon mobil.

Arma a fost un Sony-Ericsson K810i cu senzor cât o gămălie, obiectiv de 5.2mm (naiba ştie care e echvalentul pentru FF), f 2.8, iar setările… point and shoot. :) Toate au fost puţin editate în PS – nimic major, doar crop, un contrast, un uşor ton de sepia şi poate ceva luminozitate.

Pentru galerie, click pe poză (se deschide într-o fereastră nouă / tab nou).

DSC01445

PS: Preferatele mele sunt 1,2 şi 6.

Rromânia fail!

Cosmote. Într-o bună dimineaţă, pur şi simplu nu mai “prindeam” reţeaua. Mă duc frumuşel la cei de la Cosmote şi aflu că trebuie să dau 35 de lei pentru a-mi păstra numărul. Motivul? Păi s-a demagnetizat cartela, dom’le. Din senin. :| Şi nu, nu sunt genul de om care are un telefon şi 10 cartele. Fiecare sim cu telefonul lui.

Trecem peste imbecilitatea cu demagnetizarea închipuită şi ajungem la cei 35 de lei. Un SIM nou, cu un alt număr, costă mai puţin şi vine şi cu ceva credit. Ceva credit adică 5 euro, parcă. Sau 3, în fine. Eu, pentru privilegiul de a-mi păstra numărul, trebuie să renunţ la 300 de minute în reţea? Fail!

***

Trecere de pietoni, într-un loc care de obicei este semaforizat. De data asta, semafoarele se scăldau în întuneric. Pentru că era liber, trec de prima jumătate a străzii fără nicio problemă şi mă opresc pe refugiu.

Mă uit în dreapta, văd la vreo 30 de metri nişte maşini care se apropiau de mine cam repede. Pun un picior pe zebră şi aştept să văd dacă domnii şoferi încetinesc, aşa cum ar trebui în cazuri de genul. Văd că nu obţin nicio reacţie şi mă bag puţin mai ameninţător pe trecere, ca şi cum aş vrea să traversez, dar fără a avea intenţia de a trece într-adevăr. Ca răspuns, primesc un claxon lung din partea unei maimuţe-n costum la volanul unui Mercedes. Dovadă că nici haina şi nici maşina nu compensează obrazul lipsă. Sau nah, poate era vorba de prioritatea de şmecher şi nu m-am prins eu.

***

Magazinul de după trecerea de pietoni. E dintr-ăla care noaptea n-are deschis decât un gemuleţ mic, cât să strecori produsele prin el. Să nu vină careva şi să fure salamul.

În fine, aveam poftă de-o bere, aşa că o întreb pe vânzătoare (o tanti cam pe la 50-60 de ani, c-o figură tipică de “ce bine era pe vremea răposatului”) de care bere la doză are. Pufneşte, şi în locul unui răspuns civilizat, îmi aruncă pe un ton ironic: “da’ chiar vrei să-ţi spun toate tipurile de bere pe care le am?” Păi da, în pula mea, normal că vreau, altfel nu întrebam; dacă nu eraţi aşa de paranoici să vă ascundeti după o găurică de ghişeu, puteam să mă uit şi singur, mulţumesc. Aşa, trebuie să-ţi răceşti gura şi să-mi reciţi conţinutul frigiderului cu cutii de aluminiu. Putoarea naibii.

***

Îi înţeleg pe ăia care pleacă din România fără a se mai uita măcar înapoi. În caz că i se rupe cuiva inima de dorul rromâniei… rămâneţi naibii acolo unde v-aţi dus – aici nu mai aveţi ce găsi.

Ai telefon de serviciu?

De când am învăţat pe propria-mi piele ce înseamnă telefonul de servici, am început sa mă hlizesc în faţa oricărui angajator care încearcă să mă momească introducând ţârâitorul în capul listei cu beneficii.

Da, ştiu că nu e vina lor; ei doar îţi dau ceea ce ştiu că are efect în majoritatea cazurilor. De obicei, chiar şi un chibrit trecut în lista cu beneficii face un prosibil angajat să saliveze. Aceştia, în special prospăturile (adicătelea ăia care s-au aruncat de curând pe piaţa muncii), au impresia că, dacă li s-a oferit un telefon de serviciu, au dreptul să înroşească undele radio cu apeluri personale. Nu zic că nu este posibil; depinde de companie şi de câţi bani e dispus şeful să toace pe curul unui angajat. Dar ei văd doar partea care le convine lor.

Ceea ce bobocelul nu realizează este că, odată ce s-a trezit cu celularu-n mână, timpul său liber nu îi mai aparţine; nu mai sunt de ajuns cele 8 ore pe care le petreci zilnic la servici, de acum trebuie să fii disponibil 24/7. La telefon, ce-i drept, dar timpul tau personal, care ar trebui să îţi aparţină, în care nu ar trebui să te gândeşti absolut deloc la servici, eh, timpul tău personal s-a dus dracului.

Hai să dăm şi exemple, că la teorie ne pricepem cu toţii. Continue reading