Fiind în plin proces de golire a debaralei (adică-mi vând vechiturile), am primit în ultimul timp destul de multe oferte tâmpite pe forumurile şi site-urile unde am pus anunţurile. Trecem peste schimburile mai mult sau mai puţin dubioase, ignorăm ofertele nesimţite (gen 500 de lei – echivalentul a 40% – mai puţin decât anunţul) şi ajungem la negocieri.

Ca la proşti:

O negociere începe de regulă cu o ofertă venită din partea celui care cumpără. Alteori, începe cu o ofertă din partea vânzătorului. Mi s-a întâmplat să intru într-un magazin, să mă arăt interesat de ceva, să mă uit la preţ şi să mă pregătesc să ies, moment în care vânzătorul m-a tras de mânecă şi mi-a făcut o ofertă mai bună decât eticheta.

Apoi, după ce se primeşte prima ofertă, începe negocierea propriu-zisă. Ba că are o zgârietură, ba că uite ce mişto e şi că vine în cutie cu garanţie, ba că piesa asta e prea slăbită, ba că ăla de pe drum o dă cu 2 euro mai ieftin, etc. Oricum, din discuţii în discuţii, am ajuns sa iau produse şi cu 60-70% mai puţin decât pretul de pe raft. Noi, nu la mâna a doua. Ah, şi magazinul nu era în România.

Ca o mică paranteză, că tot am zis mai sus că un argument într-o negociere poate fi “peste drum e mai ieftin”, în alte locuri nu ai să vezi niciodată vânzătorul spunându-ţi să te duci în crucea mă-tii la ăla de peste drum. Pentru că e foarte posibil să-ti bagi picioarele şi să faci asta, ceea ce înseamnă că vânzătorul de peste drum (a.k.a. competiţia) va avea mai mulţi clienţi, mai mulţi bani, mai multă marfă rulată. Lucru care, din punctul de vedere al primului vânzător, ar cam trebui să sugă.

Revenind pe plaiurile noastre mioritice şi la subiectul articolului, m-am săturat să tot dau peste oameni care înţeleg greşit conceptul de negociere. Pe scurt, m-am săturat să fiu întrebat din prima “care-i ultimul preţ”.

Dacă faci aşa, mă jigneşti. E simplu; dacă nu vrei să cumperi la cât cer eu, dar nici nu ai chef să te oboseşti să negociezi preţul, înseamnă că eşti una din putorile alea care vor totul cât mai ieftin, fară eforturi, fără nervi, fără complicaţii. Fără să mă respecţi pe mine, ca vânzător, dar şi fără să-mi respecţi marfa.

Ei bine, dacă mă întrebi aşa, ultimul preţ este cel de pe etichetă, mulţumesc şi la revedere. Sau poate ultimul preţ este mai mare decât cel afişat. Pentru că nesimţirea ar trebui să se plătească.

Da, ştiu, este în interesul meu să-mi vând marfa. Dar aleg să o vând cu plăcere – pentru că-mi place să negociez – şi doar celor o vor destul de mult încât să nu-şi permită să fie comozi.