Si că parcă n-are rost să încep să scormonesc printre circumvoluțiuni încercând să-mi dau seama de ce unii sunt așa cum sunt. Da, uneori îmi iese și proverbialul bec se luminează fericit în dovleac, da’ alteori problema mă depășește.

Ce fac io în situații dintr-astea, e să mă enervez pentru că nu pricep, încep să obsedez pe treaba aia deși îi clar că nu o să ajung în vecii vecilor la o explicație rațională, adun niscaiva frustrări la dovleac, mă transform într-un tristuț și, într-un final, fac plici. Iar pliciul ăsta se întâmplă, de cele mai multe ori, pe lângă oamenii care contează cel mai mult pentru mine. Aia în preajma cărora mă simt io mai comfortabil, așa.

Problema în povestea asta e că, de regulă, nu refulez pe lângă ei, ci în fața lor. Le ajunge prin nări, prin gură, refularea asta a mea rămâne prinsă de părul lung, întinde machiajul, crapă pielea. Si da, normal, la un moment dat scot șervețelele și soluția antiseptică, dar e deja prea târziu.

Morala e clișeică, cu atât mai mult că e știută de mulți dar pusă în aplicare de puțini. Că ar trebui să mi se rupă de alții și că nu ar trebui să îi înțeleg, ci doar să îi accept așa cum sunt și să reacționez conform cu feedback-ul pe care-l primesc de la ei, cu accent pus pe propria mea supraviețuire.

Dar io mă gândesc că, dacă tot dispun de ea, toată energia asta ar trebui canalizată mai bine. Înțeleg că îs om și că toți oamenii visează la călătorii intergalactice și la alte civilizații în timp de habar nu au de viermii care trăiesc prin oceanele din propria curte și care ar putea vindeca cancerul, da’ în loc să mă consum și să mă fac de rahat refulând din cauza unor frustrări născute din felul dubios de a fi al altora, nu mai bine aș încerca să-mi înțeleg propriile mele dubioșenii? Zic și io, așa…

Concertul de mai jos nu are nicio legătură, doar că am ajuns la el din link în link, mi-a indus o stare de maxim chilău și mi-a servit drept coloană sonoră în timp ce dădeam cu deștele în taste înspre născarea treburilor di mai sus.