Tag Archives: prietenă

când neanderthalul deschide gura

Când eram mic (nu, nu e un post din categoria “pi vremea mea”), de fiecare dată când strâmbam din nas la mâncare sau la jucării, părinții îmi aduceau aminte că ar trebui să fiu fericit că am atâtea și că alții nu au nici măcar un sfert din ce am eu. Mă enervam, nu pricepeam cu căp’șoru’ meu mic de ce mă tot freacă la icre cu asta și ce treabă am io cu ăia care n-au, dar în general făceam ceea ce spuneau ei, așa că înghițeam în sec și terminam ciorba. Ei erau cei mai mari, adulții, și în mod sigur știau ei ce știau.

Ajuns fiind la o vârstă ușor mai înaintată (că de maturitate, din păcate, se pare că nu prea poate fi vorba), observ cu privirea încețoșată de durerea datului cu tesla-n ouă că, deși am capul mult mai mare, apucăturile-mi sunt la fel de zmuncite și am, în continuare, tendința de a lua lucrurile de-a gata și de a nu fi în stare să le apreciez decât după ce mă dau temeinic cu capul de părete. Așa că, dacă nu-mi convine ciorba, nu ezit în a-mi da cu părerea-n baltă și cu mucii-n fasole în cel mai direct și necizelat mod cu putință, fără a mă gândi că povestea nu are nicio legătură cu ciorba în sine, ci cu cine a gătit-o și cu porțelanul în care ți-a fost pusă-n față. Apucături de copitată, care va să zică.

Ce legătură are ciorba cu fasolea și cizelarea cu ceea ce alții nu au nici măcar pe sfert? Păi, dacă tot m-am apucat în seara asta să fac uz de comunicarea (prea) directă, zic să nu fac excepție nici acum și s-o dau din fundul grădinii, fără perdele:

În momentul în care femeia care te ține de braț se apucă să tapeteze, în nebunia ei frumoasă de femeie, toată peștera (virtuală sau nu) cu poze cu tine și cu ea, e foarte important să-ți scoți capul din fund și să te lepezi repejoru’ de orice urmă de egocentrism.

Se pare că zodiile de foc au un fel aparte de a se exprima, cu atât mai mult cu cât au ascendent în taur. Pardon, în bou. Așa mi s-a șoptit acum ceva vreme-n cască, așa repet și eu. Așa că atunci când deschid gura, nu o să fie clar că pricep că nu e vorba de cum mi se văd șuncile de sub tricou, că nu sunt poze de impresionat pițipoance pe internet, că parte a “neliniștii” pe care o simt atunci când văd că my significant other s-a apucat să posteze poze cu dizgrațiosul subsemnat se datorează faptului că ăsta e teritoriu nou pentru mine și că nicio altă femeie nu a mai făcut asta. Stiu că acum sunt ăla la care mă uitam în pozele cunoștințelor mele de gen feminin, ăla cu burtă, poate cu ceva chelie, strâmb, slab ca bățul, cocoșat, cu un neg imens pe nas sau cu urechi clăpăuge, în fine ăla la care mă uitam câș și nu pricepeam ce naiba are așa de special. Stiu că fiecare postare dintr-asta înseamnă că, deși eu nu sunt foarte sigur ce am în plus, ea știe și asta e tot ce contează, și știu că în fiecare poză e o declarație nescrisă de dragoste.

Nu, nu, deși știu toate astea, tot ce-mi va ieși pe gură va fi un… ceva aproape articulat: “nu place, de ce nu întrebi înainte, da’ dacă tot ai pus, lasă”. Cum adică “de ce nu întrebi?” Da’ de ce căcat să întrebe, sunt bou? În loc să îi răspund la declarațiile repetate de dragoste, eu mă oftic că peștera e tapetată cu poze cu mai multe forme decât mi-aș dori, așa că îi dau echivalentul unui dos de palmă verbal, lăsând-o năucă și probabil întrebându-se dacă mai are rost să-și dea prea curând jos chiloții de fier în preajma mea. Că oftica-mi trece repejor și-mi dau seama de toate chestiile de care povesteam mai sus, asta nu mai contează, ce-am dat pe gură nu mai poate fi băgat înapoi. 

Copitatul de serviciu a dat cu bățul în baltă, a împrăștiat ceva noroaie, iar acum așteaptă să vadă ce se întâmplă după ce se limpezește ochiul de apă.

Despre perfecțiune

Voiam să scriu un cârnat de postare care să mă ajute să cope with shit. În care să spun că am alături o mână de prieteni extraordinari, care-mi sunt alături in my darkest moments și la care țin enorm. În care să o ard pseudo ‘telectual cu bullshituri gen viața e greu da’ duru de eu trece peste.

Acuma dă play și citește mai departe.

Dar mi-am adus aminte că acum câteva postări am zis că vreau să fiu sincer, și asta nu pentru cei din jur (pe care sunt sigur că sinceritatea asta îi deranjează de multe ori), ci pentru igiena mea mentală de bărbos moldovean. Fără să mă intereseze ca probabil o să am palmele ude până la sfârsitul scrierii, că probabil o să-mi tremure nițel degetul deasupra butonului de “Publish”, fără să mă intereseze cum o să fiu judecat.

Așa că adevărul e că, pe lângă prietenii ăia mai am nevoie de ceva. De cineva, mai exact. Si poate-s ignorant sau poate nu știu să citesc unii oameni atât de bine precum mi-aș dori, dar am așa o… senzație că nu-s singurul.

De acord, viața e alunecoasă uneori, mai ales atunci când umbli cu capul în nori și nu te interesează pe ce ghețuș calci. Uneori ghețușul ăla doar te dezechilibrează, alteori cazi și te alegi cu vânătăi. Dar uneori se întâmplă să aluneci pe el, să ajungi în mijlocul drumului și să te trezești că te uiți tâmp către farurile care vin spre tine fără să înțelegi cum ai ajuns acolo și ce ar trebui să faci pentru a-ți salva fundul de la dezastru. Oricum s-ar întâmpla, atunci când simți că îți fuge pământul de sub picioare, te sperii. E normal.

Dar există sare.  Pe care o presărăm. Pe care eu am crezut că am presărat-o. Dar o pot presăra doar în locurile pe care le știu alunecoase. Alea de care-mi spui, alea din cauza cărora “it’s not me, it’s you”. Așa suntem noi, bărbații, mai… eficienți, nu vrem să risipim sarea. Folosim propoziții scurte, avem cuvinte puține, nu știm să ne exprimăm emoțiile așa de ușor ca voi, nu avem nicio treabă cu interpretarea subtilităților sociale decât poate dacă facem o facultate pentru asta. Noi ne pricepem la treburi logice, la rezolvat probleme, la meșterit toată ziua cu mâinile mânjite de ulei la cine știe ce răhățel inutil de prin casă. Așa că nu pricepem că, de fapt, tot drumul poate fi o mare capcană.

Ce încerc să zic e că dacă ne simțim bine împreună, dacă te fac să râzi, dacă nu sunt un limitat cu IQ sub medie, dacă atunci când ne luăm în brațe și ne sărutăm apăsat îți este bine, dacă atunci când treci prin shit-uri la serviciu și vreau și am răbdare să trec prin toate furtunile pentru a-ți face ziua o idee mai bună, dacă toate astea sunt într-adevăr adevărate, atunci… de ce trebuie să luăm papura la puricat?

Eu sunt în continuare aici, și mai am un loc lângă mine.

Ordine și disciplină

Deși părinții mei, bazându-se pe experiența pe care au avut-o cu adolescentul care adoptase o definiție a cuvântului “ordonat” total diferită față de ceea ce majoritatea ar fi înțeles prin asta, nu ar fi de acord cu această declarație, sunt un individ căruia îi place o anumită ordine în jurul său. În ciuda trăsăturii generale, totuși, au fost, în trecut, momente în care locul în care trăiam trecea rapid din stadiul de loc cât-de-cât ordonat în cel de cocină infectă.

Când vara trecută m-am întors acasă doar pentru a găsi o casă pe jumătate goală, când a trebuit să-mi reînvăț obiceiurile de burlac de care nu mai făcusem uz de 4 ani, tot apartamentul era un dezastru. Nu voi intra în foarte multe detalii, dar să zicem că nu mai era nicio surpriză să găsesc o șosetă în castronul cu iahnie din care mâncasem cu o săptămână în urmă, iar covorul era atât de plin de scame, încât mă întrebam dacă are rost să-l aspir sau dacă-mi place totuși modelul nou.

La serviciu, omul pe care-l angajaseră inițial nu mai era acolo, în locul său fiind un individ cu un ghem de nervi în loc de cortex și care nici măcar nu se mai chinuia să ascundă lipsa totală de interes față de tot ce-l inconjura. Lucram ore suplimentare, dar nu le lucram pentru a avansa pe scara ierarhică a corporatiștilor fără viață, ci le lucram pentru că eram ineficient.

Asta a durat câteva luni, până când, încetul cu incetul, am început să uit. Am început să mă întâlnesc cu prietenii, să râd, să glumesc și, inevitabil, am început să strâng jegul din casă. A urmat o prietenă nouă (extraordifuckingnară, apropo), am cunoscut oameni noi si am vizitat locuri noi, iar pe măsură ce viața mea începea să curgă, din nou, într-un anumit ritm și bârlogul a început să semene din ce în ce mai mult cu ceva locuibil. Acum să nu uităm că sunt, totuși, bărbat și că ceea ce era în trecut împărțit în doi acum trebuie să fac de unul singur, așa că încă nu se poate linge pe jos, dar măcar nu-mi mai e teamă că fac hepatită dacă intru în baie.

Ideea la care vreau să ajung este că ordinea din casele noastre este strâns legată de ordinea din viața noastră. Dacă se întâmplă ceva major, ceva care rupe patternurile după care eram obișnuiți să funcționăm atât de tare încât suntem nevoiți să căutăm noi sensuri pentru viață, și mai ales dacă acea ruptură înseamnă dispariția cuiva cu care eram obișnuiți să conviețuim, tot ritmul după care ticăie viața noastră se duce dracului, iar până când ne adaptăm și reușim să găsim noi puncte de ancorare, dezordinea din noi și din jurul nostru ne va caracteriza în totalitate.

Sticks and stones may break my bones…

Stii, imi lipseau unele chestii.

Adica nu a fost foarte rau asa cum a fost timp de cateva luni. Putea sa fie cat de frig voiam eu in casa. Puteam sa mananc ceapa, usturoi, si multa, multa fasole. Puteam sa stau tarziu, sa citesc, sa ma uit la filme sau seriale, fara sa-mi spuna nimeni ca “maine lucrez, nu vrei sa faci asta alta data?”. Daca voiam sa lucrez la bicicleta in mijlocul casei si sa ung dupa aia usa de la baie, chiuveta si cada cu ulei, nu-mi sarea nimeni in cap. Oricum curatam dupa ce terminam. Voiam sa fiu tipicar cu spalatul vaselor, dusul gunoiului, curatenia in casa? Casa mea, castelul meu. Puteam sa incalec bicicleta cand voiam, sa ma duc sa ma intalnesc cu restul gastii de pedalatori si sa mergem de tampiti unde vedeam cu ochii, sa imi intind hamacul intre doi copaci si sa motaiesc in voie, fara sa ma ingrijorez ca “azi e ziua ei libera si sunt un nesimtit pentru ca nu am ramas acasa cu ea”. Iesit in club, uitat dupa alte fete si comentat in cel mai mizerabil si misogin mod cu putinta alaturi de alti neciopliti ca mine? Nicio problema. Mizerii de-o noapte? Sigur ca da.

Dar, pe de alta parte, mai erau imbratisarile. Serile in care ma intorceam chinuit de la serviciu, si gaseam pe cineva cald care sa ma faca sa uit de seful incompetent, de orele suplimentare neplatite, de nerecunostinta nulitatilor cu pretentii de nobili. Plimbatul prin oras, cu ea de mana, fara ca eu sa ii dau ei sau ea sa imi dea mie drumul, desi amandoi aveam palmele transpirate. Uitatul in ochii ei, adanc, transpunerea intr-un alpinist care exploreaza toate vaile si crestele irisilor ei, ca un personaj de-al lui Jules Verne care din aventura in aventura se aproprie din ce in ce mai mult de centrul pamantului, numai ca eu cautam un alt centru, acela al gandurilor cuminti sau nu, al senzatiilor, si cateodata al fluturilor din stomac. Valurile de par care se unduiau alene printre degetele mele cand imi treceam mana prin coama ei. Cuibaritul in pat, intr-o zi friguroasa de iarna, cu o carte, un ceai fierbinte, sau doar cu noi doi. Curajul pe care il capatam stiind ca alaturi am pe cineva care, in caz ca nu reuseam, era acolo sa ma opreasca din a ma scufunda in propriile-mi ganduri negre si care-mi dadea un sut in fund pentru a face un nou pas inainte. Partenera alaturi de care ma uitam chioras la harta, spuneam “hai acolo”, aruncam doua sosete si-un tricou in rucsaci, ne urcam in tren si mergeam oriunde, chiar oriunde, ca puteam sa ma duc si la dracu-n praznic, ma durea in cur, eram cu ea si doar asta ma interesa… Jumatatea alaturi de care puteam fi eu, fara mastile pe care le purtam in societate de frica judecatii celorlalti, fara a ma ingrijora ca-s prea tacut, ca-s prost uneori, ca ma balbai, ca… naiba stie mai ce frustrari isi mai tricotau pe-atunci sosete din sinapsele mele.

Se intorc, usor usor revin, uneori cu pasi mici si nesiguri, alteori in sprinturi, dar intotdeauna altfel, in alte nuante, cu alte umbre si lumini, iar asta e tare bine, pentru ca mi se pare extraordinar sa poti cerne printre sentimentele de deja-vu si sa culegi dintre ochii sitei tot noul care abia asteapta sa fie descoperit.

E bine, zau ca da…