Tag Archives: Personal

La mulți ani, bă

Inainte, in timpul si dupa ziua Romaniei, mi-am pus viata in cutii. Am ramas cu echivalentul a doua valize generoase, care trebuie sa ma tina inca vreo trei luni, asa. Dupa lunile astea ma voi intoarce printre prieteni, printre oamenii care vorbesc si care simt la fel ca mine.

Mi-a fost, la un moment dat, rusine cu faptul ca sunt roman. Scriam Romania cu doi de “r”. Credeam ca umblu cu ciunga in par si ca toti strainii ma arata cu degetul pe strada. Credeam ca suntem, intr-adevar, inapoiati.

A trebuit sa stau un an printre altii pentru a intelege ca nu suntem asa. Avem defecte, clar, dar avem si calitati. Calitati garla si dintr-alea bune de tot, gen onestitate, caldura, calitate umana. Suntem pasnici, intelegatori, suntem oameni si interactionam cu oamenii pentru ca ne plac de ei, nu pentru ca avem neaparat ceva de profitat de pe urma lor. Putem bea o noapte intreaga fara sa fim alcoolici, si putem sa fim suparati pe viata si fara a fi deprimati.

O sa spuneti ca sunt nebun. Ca sunt orb si ca ignor ce se intampla in tara. Ca nu ii vad pe Ponta, Dragnea, Firea si pe restul pionilor, nebunilor si cailor din armata de hoti care parca vor sa ne impinga de pe marginea prapastiei. Ii vad. Ii vad prea bine si ma doare. Dar ii vad si pe cei de pe partea celalta a baricadei si stiu ca putem repara totul. Trebuie doar sa intelegem ca meritam o tara curata, fara rebuturi la conducere, si ca trebuie sa ne implicam pe cat posibil in a ne asigura ca se intampla asta. Cel mai simplu e un vot. Cel mai complicat e sa fim noi acolo, unde ii putem reprezenta pe cei ca noi.

A durat un an sa inteleg asta. Mi-as dori ca toti cei care sunt dezamagiti de tara asta sa plece macar un an si sa stea printre altii, dar sa nu se coaguleze in comunitati de romani. Nu, sa traiasaca ca cei pe care ii admira, sa vorbeasca cu ei, sa incerce sa ii inteleaga.

Toata lumea e diferita, asa ca unii vor fi mai fericiti acolo. Sa ramana, cred ca cel mai important in viata e sa fii fericit. Dar garantez ca cei cativa care se vor intoarce vor fi mai linistiti, mai siguri pe ei, mai impacati cu originile lor.

Nu e vorba de nationalism aici. Nu. E vorba de a fi impacat cu cine si ce esti. Eu sunt botosanean, roman, balcanic si european. Mi-as dori ca cei din jurul meu sa fie si ei impacati cu ceea ce sunt si sa se concentreze pe ce e important. Mi-as dori sa construim.

ah, deci am fost prost

In general, sa fii prost e de rau doar daca nu ai un mecanism care sa iti permita sa iti dai seama cand faci o prostie. Mecanismul asta trebuie sa fie perfect, e de ajuns sa prinzi doar din cand in cand fuck-up-urile pe care le faci, dar trebuie sa fie acolo. Intr-o alta categorie, catastrofala, se situeaza cei care isi dau seama si totusi nu faci nimic, dar asta e deja o alta discutie.

Sunt de parere ca oamenii ar trebui sa fie cat se poate de deschisi spre a invata lucruri noi, si asta nu doar in anii de scoala si facultate, ci de-a lungul intregii lor vieti. Din pacate, invatatul asta continuu vine la pachet si cu obligatia de a accepta ca e foarte posibil ca ieri sa fi spus niste rahaturi mai mari decat tine. Asadar…

Unu. Acum ceva vreme (nu multa) ii spuneam unui dev destul de bun, foarte sigur pe mine, ca pentru a putea fi developer nu ai nevoie de matematica. Omul se uita la mine si tacea. Acum am inceput sa inteleg de ce.

Doi. Tot ceva vreme in urma credeam ca fac chestii interesante si foarte… destepte. Ce faceam de fapt, era sa caut pe net si sa combin/adaptez/rafinez ceea ce au facut altii deja. Sa nu reinventezi roata este o chestie desteapta, clar, si merge mana-n mana cu un concept numit testul StackOverflow. Testul asta spune ca, daca nu gasesti o tona de intrebari cu raspunsuri pentru o anume tehnologie pe care vrei sa o folosesti, inseamna ca trebuie sa faci oleaca de munca de pionier, ceea ce poate sfarsi cam naspa. Ce nu spune conceptul asta este ca satisfactia este direct proportionala cu riscul, asa ca atunci cand chiar ajungi sa faci acea munca de pionier si iti si iese, sentimentul pe care-l obtii e incredibil (plus ca apuci sa fii tu ala care raspunde pe Stackoverflow – yay!).

Trei. Eram de parere ca toate lucrurile pe care trebuie sa le inveti pentru a fi ok in domeniul in care lucrez eu se gasesc moka, pe net, asa ca de fiecare data cand vedeam pe cineva cu o carte tehnica pe birou, il judecam ca fiind varza dpdv tehnic si mandru de asta. Mi-am mai nuantat parerea si, desi cred in continuare ca cine-si cumpara carti cu nume de genul “Invata Python in 24 de ore” sau carti despre Git, Nmap sau Puppet (pe bune, cine kkt cumpara carti despre Puppet????) e un idiot notoriu, acum sunt de parere ca majoritatea lucrurilor pe care trebuie sa le inveti pentru a fi ok in domeniul in care lucrez eu se gasesc moka, pe net. Pana acum am doua carti tehnice pe care le citesc, iar ambele au un lucru in comun: nu incearca sa ma invete cum sa fac ceva, ci incearca sa explice de ce unele lucruri se fac cum se fac.

Apropo de asta, patru. Ultimul punct nu e despre o greseala, ci despre lucrul care a stat la baza descoperirii atat a celor de mai sus, cat si a multor altora.

Este singura intrebare care, asa cum ti-ar spune si un copil, merita pusa la infinit: de ce?

rasebo

25/08/2016

Primul episod din Cosmos: A Spacetime Oddisey e arhisuficient sa te faca sa te simti mic. Depresie sau admiratie, ce sa fie?

Postarea în care io-s de părere că unii ar trebui să se mai ducă-n crușea mamii lor

Si că parcă n-are rost să încep să scormonesc printre circumvoluțiuni încercând să-mi dau seama de ce unii sunt așa cum sunt. Da, uneori îmi iese și proverbialul bec se luminează fericit în dovleac, da’ alteori problema mă depășește.

Ce fac io în situații dintr-astea, e să mă enervez pentru că nu pricep, încep să obsedez pe treaba aia deși îi clar că nu o să ajung în vecii vecilor la o explicație rațională, adun niscaiva frustrări la dovleac, mă transform într-un tristuț și, într-un final, fac plici. Iar pliciul ăsta se întâmplă, de cele mai multe ori, pe lângă oamenii care contează cel mai mult pentru mine. Aia în preajma cărora mă simt io mai comfortabil, așa.

Problema în povestea asta e că, de regulă, nu refulez pe lângă ei, ci în fața lor. Le ajunge prin nări, prin gură, refularea asta a mea rămâne prinsă de părul lung, întinde machiajul, crapă pielea. Si da, normal, la un moment dat scot șervețelele și soluția antiseptică, dar e deja prea târziu.

Morala e clișeică, cu atât mai mult că e știută de mulți dar pusă în aplicare de puțini. Că ar trebui să mi se rupă de alții și că nu ar trebui să îi înțeleg, ci doar să îi accept așa cum sunt și să reacționez conform cu feedback-ul pe care-l primesc de la ei, cu accent pus pe propria mea supraviețuire.

Dar io mă gândesc că, dacă tot dispun de ea, toată energia asta ar trebui canalizată mai bine. Înțeleg că îs om și că toți oamenii visează la călătorii intergalactice și la alte civilizații în timp de habar nu au de viermii care trăiesc prin oceanele din propria curte și care ar putea vindeca cancerul, da’ în loc să mă consum și să mă fac de rahat refulând din cauza unor frustrări născute din felul dubios de a fi al altora, nu mai bine aș încerca să-mi înțeleg propriile mele dubioșenii? Zic și io, așa…

Concertul de mai jos nu are nicio legătură, doar că am ajuns la el din link în link, mi-a indus o stare de maxim chilău și mi-a servit drept coloană sonoră în timp ce dădeam cu deștele în taste înspre născarea treburilor di mai sus.