Noaptea trecută, văzând că s-a încălzit afară, mi-am spus că ar fi frumos să dorm cu geamul deschis. Vorba aia, altfel dormi când respiri aer răcoros şi … aerisit (pentru că nu am cum să îl numesc aer curat). Zis şi făcut – înainte de culcare, am lăţit geamul, m-am introdus în pat şi m-am pus pe sforăit. Sforăit sănătos, pentru că-mi răsfăţam plămânii cu noxe proaspete.

Până la ora 3 noaptea, totul a fost bine şi frumos. La 3, mă pune necuratul să mă trezesc şi să mă duc la baie. Nimic special aici; am scuturat-o numai de 3 ori, după care m-am întors în pat. Eh, după încă vreo 10 minute de moţăit, încep să aud câte un cirip timid. Apoi, din ce în ce mai tare, până când ciripul iniţial s-a transformat într-o adevărată orchestră isterică de ciripeli nocturne. Aştept încă vreo 20 de minute, în speranţa că s-o plictisi păsărica insomniacă, după care sar din pat, trântesc geamul şi mă întorc între aşternuturi.

Dar, odată cu căldura, se trezesc la viaţă şi alte vietăţi. Unele-s mai mari – ca pasărea insomniacă – altele-s mai mici. Ca nişte ţânţari, să zicem. Ţânţari care, multumită faptului că, în timp ce am fost la baie am aprins lumina pe hol, au binevoit să se auto-invite la mine în cameră şi să-mi facă pielea sită, inclusiv în locurile mai puţin accesibile. Adică între degete. Şi dă-i şi scarpină-te, trezeşte prietena din cauză că te învârţi în aşternuturi ca titrezul, aprins lumina din nou pe hol, în speranţa că vor fugi ţânţarii spe becul de acolo… toate în zadar; orice făceam, parcă făceam mai rău.

După câteva straturi de piele rupte în unghiile-mi, reuşesc să mă abţin şi, ori din cauza oboselii, ori mulţumită auto-controlului meu fantastic (da, sigur) am reuşit să adorm.

Uh… era să uit. După câteva ore, adică pe la 8 şi câteva minute, rasebo zbura ca vântul pe uşa apartamentului, în mare întârziere şi cu mult somn în oase, după ce se trezise cu doar 10 minute înainte.

Uh, uh. Era să uit încă ceva. Morala e că a venit primăvara, anotimpul în care toată natura se trezeşte la viaţă. Yupii.