Tag Archives: paranoia

Sâmbătă, program lejer: mai tragem o ţeapă, mai speriem un locatar…

Sâmbătă dimineaţă, pe la un 10-11, aşa, în timp ce-mi savuram porţia de internet matinal, cineva bate hotârăt în uşa de la intrare. Ciulesc urechile, aud ceva mişcare pe scară, alte bătăi la uşile vecinilor, aşa că-mi zic că gata, iar au venit ăştia de la lumină/gaze/repartitoare pe neanunţate.

Trag o fugă repejor până în dormitor, trag nişte nădragi pe mine (am obiceiul de a sta în chiloţi prin casă), după care mă înfiinţez la uşa de la intrare. Bine, având în vedere ora extrem de matinală (pentru o sâmbătă, că în rest îs în picioare la 6:30 – 7:00), “repejor” e mult spus. Adicătelea ajung la uşă abia după vreo 4-5 minute.

Ok, deschid uşa, scot capul pe palier, văd un ţigan îmbrăcat în salopetă care bodogănea ceva la uşa unor vecini din dreapta mea, în timp ce, în celălalt capăt al palierului, un alt negricios îmbrăcat identic ca primul făcea multitasking între două uşi. Bun, observă primul colorat că am binevoit a deschide uşa, renunţă la ce spunea vecinilor, apare-n faţa mea şi, în timp ce-mi flutură nişte bancnote de 10 lei în faţă, îmi spune:

«’Nă ziua, suntem băeţii de la gunoi, e ziua noastră, *ceva-bodogăneală-aici* bani.»

«Cum adică băieţii de la gunoi?»

«Păi băieţii de jos, de la gunoi… care dăm la cazane.»

Mai flutură de două ori banii în faţa mea, estimez că avea ceva în jurul a 200 de lei în mână, mă gândesc că nu au câştigat la loto şi nici nu au tâmpit ăştia atât de tare încât să-i apuce mărinimia şi să-mi dea bani de ziua lor, aşa că-mi abţin pornirea de a-i smulge leii dintre degete şi mai întreb:

«Cum adică de la gunoi? Ce cazane? Şi cum adică e ziua voastră?»

«Păi e ziua noastră şi strângem bani că e ziua noastră şi…»

«A, strângeţi bani, am înţeles acuma. Nu, nu am, îmi pare rău» şi dau să închid uşa.

«A, nu aveţi… bine, la revedere.»

Ei bine, nu ştiu cum să spun, da’ «bine, la revedere» ăla nu a sunat absolut deloc prietenos. Ba chiar a reuşit să bage sperieţii în mine. Şi mi i-a băgat atât de bine încât, după ce am considerat eu că s-au tirat din bloc, am ieşit pe casa scării şi, ca un paranoic veritabil, am început să analizez fiecare colţ al uşii, tocului uşii, peretelui, preşului, podelei, etc. , căutând semne pe care le-ar fi putut face ţiganul de mai devreme. Ştiţi voi, semne dintr-alea de genul “aici se poate fura”. Nu, n-am găsit nimic, în caz că se-ntreabă cineva.

Bun. După ce m-am mai liniştit, mi-am pus neuronul în funcţiune şi m-am gândit eu că nu poate fi cazul decât de:

1. Omuleţii s-au inspirat de la rockerii-de-vama-veche care fac cheta pentru a ajuta veveriţele flauşate din etiopia (caz în care sunt curios câţi au pus botul – dacă ar fi să mă raportez la câţi bani flutura gigelul ăla, au găsit destui fraieri în bloc). Bine, trebuie mult tupeu şi o tonă de nesimţire, da’ îi cred în stare. Apropo de asta, ca să fac o foarte scurtă paranteză, am cunoscut acum vreo doi ani un gigel care, din varii motive, fugise de acasă şi care-şi făcea veacul vânzând cărţi poştale pe stradă. Scurt pe doi, de respectivele cărţi poştale făcea rost moka de naiba-ştie-unde şi, de fiecare dată când reuşea să vândă una, spunea că a mai încasat o “taxă pe prostie”.

2. <paranoia mode> E o schemă genială pentru a vedea cum arată ăia care deschid uşa şi de a trage o privire rapidă în casă (eventual şi pe tocul uşii, pentru a vedea unde-i senzorul de alarmă), schemă care-i poate ajuta să-şi aleagă mai bine următoarele victime (alături de alte tehnici clasice de filaj de genul pus diverse pliante în uşă pentru a vedea cine e plecat în concediu, care-i programul, alte fineţuri de genul).</paranoia mode> Aici cred că am scăpat – sper că lipsa covoarelor, becul de pe hol care atârnă direct din tavan, prins de două fire, lipsa mobilei de pe hol şi varul de pe pereţi murdărit de urmele cauciucurilor bicicletelor m-au scăpat de eventualele vizite. Sper. Pe bune, ce naiba ar putea să fure de la mine?

Bine, pentru a fi sincer până la capăt, recunosc că mi-a trecut prin cap şi gândul că că o fi fost, totuşi, ziua vreunui gunoier şi că am fost bulangiu că nu am contribuit şi eu la chetă, să-şi poată lua băieţii o bere (deşi, la câţi bani aveau în mână, puteau să-şi cumpere liniştiţi câteva navete). Da’ mi-a trecut. Repede.

Diferenţa dintre “ei” şi noi este că…

… ei (adică cei din Grecia, de exemplu) sunt mai relaxaţi.

Acum, nu ştiu dacă e din cauză că ei sunt obişnuiţi cu turişti care vin cu dslr-uri scumpe şi fac poze în prostie, sau dacă realizează că nu numai profesioniştii – în special foto-reporterii – au bani şi pasiune pentru ‘ditai aparatu’.

În Grecia am putut face poza de aici, în mijlocul supermarketului, sub ochii vânzătoarei şi a celorlalţi angajaţi, fără să trebuiască să mă grăbesc şi fără să fiu bruscat (verbal sau fizic) de absolut nimeni. Desigur, alţi doi români din preajmă care, deşi nu erau în grupul nostru şi nu aveau absolut nicio treabă cu noi, au sărit cu gura pe mine, că de ce am tupeul să fac poză în magazin.

În România nu pot merge cu aparatul de gât fără ca lumea să se uite ciudat la mine. Nu pot aştepta pe cineva lângă un hotel (când l-am aşteptat pe Gramo şi restul pentru explorarea urbană @ Moara lui Assan), cu aparatul la vedere, fără ca un oarecare să se ia de liniştea mea şi să mă agreseze cu întrebări gen “pe cine filezi?” Continue reading

Politically Correct, sau cu un pas mai aproape de 1984

În loc de introducere, vreau sa precizez că nu fac parte din grupul paranoicilor pasionaţi de teoriile conspiraţiei. M-am uitat la o groază de documentare în care diverşi anonimi susţineau sus şi tare de existenţa unor planuri ascunse, conspirative, mistice chiar. M-am uitat şi la gluma cu secretul şi, oricât de mult mi-am dorit eu şi m-am vizionat într-un apartament duplex din buricul târgului, tot în chirie stau momentan.

Acum câţiva ani, după ce nişte omuleţi, din nişte ţări bogate-n petrol, au trântit câteva avioane în 3 clădiri din Statele Unite, britanicii au început să fie din ce în ce mai interesaţi de siguranţă. Rapid, acest interes s-a transformat într-o obsesie, care la rândul ei s-a transformat într-o stare de paranoia total nefondată.

Se ştie că oricine face poze trebuie raportat poliţiei, dar şi că toţi cei care au două sau mai multe telefoane sunt terorişti. Că tot am spus de poze, britanicii vor să bage o lege care interzice cetăţenilor să fotografieze poliţiştii. Se ştie şi că Marea Britanie şi-a pus la punct poate cea mai mare şi completă reţea de supraveghere video (şi nu numai) a cetăţenilor din lume.

Când am aflat cele de mai sus, am cam mustăcit. Conceptul de libertate pură, de lipsa oricăror limite, atât timp cât nu încalci unele reguli de bun simţ, dintr-o dată a părut violat. Libertatea mea nu se mai întindea până când o încalcă pe cea a altui om – egal cu mine în drepturi – ci până când încalcă o lege stupidă şi mult prea restrictivă.

Acum, aflu că oficialii Uniunii Europene sunt de părere că “doamnă”, “domnişoară”, “firemen”, “policemen”, “mankind” şi altele similare, sunt cuvinte sexiste. Probabil, de mâine voi afla că nu mă pot adresa unei… femei, decât folosind termenul “tovarăşă”. De fapt, din cauză că o femeie devine cu adevărat femeie doar de la o anumită vârstă, mai corect ar fi “fiinţă umană de gen feminin”.

Handicapaţii sunt acum “persoane cu dizabilităţi”, homosexualii şi lesbienele sunt “gay”, ţiganii sunt “rromi”, graşii sunt “supraponderali”, negrii sunt “afro-americani”, iar albii sunt “caucazieni”. Şi, de ce nu, dacă tot suntem la capitolul “reinventarea limbii”, să introducem în noul dicţionar termeni de genul “dublugândit”, “miniub”, “crimaoprit”, “nepers”, “nerau” şi altele de genul ăsta.

Aşa că, dragi tovarăşi, să cenzurăm limba asta cât mai mult, să ne ascundem după deget şi să înventăm termeni noi. Să ne căcăm pe noi din cauza unor… indivizi, mult prea sensibili şi incredibil de uşor de atins de acei termeni – nu-i aşa? – total sexişti şi discriminanţi.

Culmea, e că şi zânele care încearcă să transforme lumea într-un basm roz, liniştit şi politically correct – chiar şi ele fac ceea ce popa spune că nu e voie. Asta pentru că omul, prin natura sa, e o fiinţă care discriminează, fie că vrea sau nu.

Legea cu monitorizatul

Am încercat să mă abțin, dar nu rezist – nu când toată blogosfera vuiește și marea majoritate a colegilor bloagheri dau părerea greșită-n baltă. Da, este vorba despre faimoasa lege a lui pește cu monitorizarea adreselor IP, a adresei, datei și a orei la care am trimis mail-uri și a adreselor web pe care intru. Legea 298 din 2008, mai exact.

Băi, pe mine nu mă deranjează. Uitați-vă fraților până vă cad plombele. Atât timp cât nu cumpăr sau vând droguri pe net, nu mă uit la kiddie pr0n și nu pun la cale dracu știe ce atentat terorist, mi se rupe că stă Gerogel cu ochi albaștri și își belește ochii la url-urile accesate de mine sau când trimit eu mail-uri către diverși cunoscuți din virtual. Continue reading

Increderea, bat-o vina

Mi-am dat seama că sunt paranoic. Îmi vin cap tot soiul de scenarii, ipoteze, mutări. Or fi reale sau nu, nu știu.

Așa că am o întrebare scurtă (2 de fapt), la care sper să primesc răspuns. Cum pot să am din nou încredere deplină în ea? Există vreun leac (la care psiholog/psihiatru – recunosc, nu prea știu care e diferența)?

Sunt obosit. O umbră.