Sâmbătă dimineaţă, pe la un 10-11, aşa, în timp ce-mi savuram porţia de internet matinal, cineva bate hotârăt în uşa de la intrare. Ciulesc urechile, aud ceva mişcare pe scară, alte bătăi la uşile vecinilor, aşa că-mi zic că gata, iar au venit ăştia de la lumină/gaze/repartitoare pe neanunţate.

Trag o fugă repejor până în dormitor, trag nişte nădragi pe mine (am obiceiul de a sta în chiloţi prin casă), după care mă înfiinţez la uşa de la intrare. Bine, având în vedere ora extrem de matinală (pentru o sâmbătă, că în rest îs în picioare la 6:30 – 7:00), “repejor” e mult spus. Adicătelea ajung la uşă abia după vreo 4-5 minute.

Ok, deschid uşa, scot capul pe palier, văd un ţigan îmbrăcat în salopetă care bodogănea ceva la uşa unor vecini din dreapta mea, în timp ce, în celălalt capăt al palierului, un alt negricios îmbrăcat identic ca primul făcea multitasking între două uşi. Bun, observă primul colorat că am binevoit a deschide uşa, renunţă la ce spunea vecinilor, apare-n faţa mea şi, în timp ce-mi flutură nişte bancnote de 10 lei în faţă, îmi spune:

«’Nă ziua, suntem băeţii de la gunoi, e ziua noastră, *ceva-bodogăneală-aici* bani.»

«Cum adică băieţii de la gunoi?»

«Păi băieţii de jos, de la gunoi… care dăm la cazane.»

Mai flutură de două ori banii în faţa mea, estimez că avea ceva în jurul a 200 de lei în mână, mă gândesc că nu au câştigat la loto şi nici nu au tâmpit ăştia atât de tare încât să-i apuce mărinimia şi să-mi dea bani de ziua lor, aşa că-mi abţin pornirea de a-i smulge leii dintre degete şi mai întreb:

«Cum adică de la gunoi? Ce cazane? Şi cum adică e ziua voastră?»

«Păi e ziua noastră şi strângem bani că e ziua noastră şi…»

«A, strângeţi bani, am înţeles acuma. Nu, nu am, îmi pare rău» şi dau să închid uşa.

«A, nu aveţi… bine, la revedere.»

Ei bine, nu ştiu cum să spun, da’ «bine, la revedere» ăla nu a sunat absolut deloc prietenos. Ba chiar a reuşit să bage sperieţii în mine. Şi mi i-a băgat atât de bine încât, după ce am considerat eu că s-au tirat din bloc, am ieşit pe casa scării şi, ca un paranoic veritabil, am început să analizez fiecare colţ al uşii, tocului uşii, peretelui, preşului, podelei, etc. , căutând semne pe care le-ar fi putut face ţiganul de mai devreme. Ştiţi voi, semne dintr-alea de genul “aici se poate fura”. Nu, n-am găsit nimic, în caz că se-ntreabă cineva.

Bun. După ce m-am mai liniştit, mi-am pus neuronul în funcţiune şi m-am gândit eu că nu poate fi cazul decât de:

1. Omuleţii s-au inspirat de la rockerii-de-vama-veche care fac cheta pentru a ajuta veveriţele flauşate din etiopia (caz în care sunt curios câţi au pus botul – dacă ar fi să mă raportez la câţi bani flutura gigelul ăla, au găsit destui fraieri în bloc). Bine, trebuie mult tupeu şi o tonă de nesimţire, da’ îi cred în stare. Apropo de asta, ca să fac o foarte scurtă paranteză, am cunoscut acum vreo doi ani un gigel care, din varii motive, fugise de acasă şi care-şi făcea veacul vânzând cărţi poştale pe stradă. Scurt pe doi, de respectivele cărţi poştale făcea rost moka de naiba-ştie-unde şi, de fiecare dată când reuşea să vândă una, spunea că a mai încasat o “taxă pe prostie”.

2. <paranoia mode> E o schemă genială pentru a vedea cum arată ăia care deschid uşa şi de a trage o privire rapidă în casă (eventual şi pe tocul uşii, pentru a vedea unde-i senzorul de alarmă), schemă care-i poate ajuta să-şi aleagă mai bine următoarele victime (alături de alte tehnici clasice de filaj de genul pus diverse pliante în uşă pentru a vedea cine e plecat în concediu, care-i programul, alte fineţuri de genul).</paranoia mode> Aici cred că am scăpat – sper că lipsa covoarelor, becul de pe hol care atârnă direct din tavan, prins de două fire, lipsa mobilei de pe hol şi varul de pe pereţi murdărit de urmele cauciucurilor bicicletelor m-au scăpat de eventualele vizite. Sper. Pe bune, ce naiba ar putea să fure de la mine?

Bine, pentru a fi sincer până la capăt, recunosc că mi-a trecut prin cap şi gândul că că o fi fost, totuşi, ziua vreunui gunoier şi că am fost bulangiu că nu am contribuit şi eu la chetă, să-şi poată lua băieţii o bere (deşi, la câţi bani aveau în mână, puteau să-şi cumpere liniştiţi câteva navete). Da’ mi-a trecut. Repede.