Ţineţi minte serialul Dallas? Dar Caracatiţa, campionatele de fotbal, sau poate Olimpiadele din trecut? Momentele în care toată familia era lipită de ecranul “cutiei magice”, fără ca cineva să îndrăznească măcar să se ducă până la baie sau până în bucătărie, să-și ia ceva de “ronțăit”. Nu conta că nu aveam nicio treabă cu gimnastica, scrima, canotajul sau fotbalul, eu țineam cu România, voiam să-mi văd țara câștigând.
Da, sigur, astea se întâmplau într-o eră demult apusă, când televizorul era un mic lux, când la tarabe găseai doar câteva publicații, nu munți întregi de hârtie igienică. Astea se întâmplau când puteai bea apă de la robinet fără ca mama să țipe alarmată “nu bea de acolo că e murdară! Ia niște apă plată!”, cu toate că avea același gust de clor ca acum, când mâncam bomboane de pe jos într-o fericire, fără să tremur de frică la gândul că m-aș putea îmbolnăvi. Când strada din spatele blocului meu era pârtie de dat cu sania, nu asflat acoperit cu zăpadă sărată.
Dar m-am abătut de la subiect…
Anul acesta, Olimpiada de la Beijing a venit și s-a dus, sec, ca și cum ar fi fost un eveniment la fel de ordinar ca știrile de la ora 5. Sentimenul ăla înălțător, mândria de a fi Român, zâmbetul implinit pe care-l afișam pe față atunci când pe podium urca un reprezentant al României…toate au dispărut. Parcă s-ar topit în noroaiele timpului, în jegul și nesimțirea conducătorilor si compatrioților noștri. Dacă, acum 6-7 ani, spuneam că aș fi în stare să mor pentru țara asta, acum îmi vine să urlu “îmi bag pula în România”. Deși nu e neapărat corect, așa cum am recunoscut (oarecum) și aici.
Devin din ce în ce mai indiferent, mai nepăsător, mai rece… și asta mă doare.