Atunci când eşti mai rotofei decât majoritatea, cel mai tare doare nu atunci când te loveşti de mentalităţile de viţei echipaţi cu ochelari de cai ale unora, nici când oboseşti mult mai repede decât normal (de când cu bicicleta, am reuşit să dau jos câteva kilograme şi mă simt fantastic), ci atunci când intri în ditamai magazinul de haine şi nu găseşti o pereche de pantaloni scurţi pe mărimea ta.
În cazul de faţă, vorbesc de C&A-ul din AFI Palace şi din Militari Shopping.
ITP-ul se face doar de formă. Sunt prea multe maşini care ori au manetele de semnalizare lipsă, ori becurile arse, ori pur şi simplu nu-s dotate cu semnale. Trebuie să fie o defecţiune tehnică, zic; refuz să cred că şoferii sunt atât de dobitoci încât să uite să dea semnal înainte de a schimba direcţia de mers.
Oglinzi? La fel ca semnalele; ori îs sparte, ori îs strâmbe, ori unghiul mort e suficient de mare încât să ascunzi în el vreo două-trei camioane. Asigurare înainte de a pleca de pe loc? Haha, vise, monşer.
E ceva absolut normal să faci la dreapta de pe banda doi sau trei. Sau să faci la stânga de pe banda 1. Sau să mergi înainte cu semnalul de dreapta/stânga aprins. Sau să-mi tai faţa, că deh, dă-l naibii de biciclist, se opreşte el undeva, cumva. Sau să mă trimiţi în origini şi să mă inviţi pe trotuar din cauză că eşti prea chior să vezi ditamai animalul care pedalează pe banda 1 (apropo, dpdv legal, bicicliştii nu au ce căuta pe trotuar în absenţa unei piste speciale amenajate acolo).
Bicicliştii care nu respectă regulile de circulaţie. I-aş bate cu pompa până când le-aş învineţi fiecare centimetru de piele. Apoi, le-aş lua fiecare os la trosnit. Nu de alta, da’ măcar să fie făcută treaba manual, metodic, nu la întâmplare de vreo maşină care circulă regulamentar (pe cât de regulamentar se circulă-n Bucureşti). Se trece pe roşu, nu se acordă prioritate, intersecţia se traversează pe trecerea de pietoni, se merge pe stradă şi trotuar ca şi cum pe bicicletă ai fi în acelaşi timp şi vehicul şi pieton (da, cât timp eşti cu ochii-n patru şi realizezi că nu trebuie să incomodezi pietonii, e ok să mergi pe trotuar, dar nu e ok să faci slalom sau să sari ca dobitocul de pe trotuar pe stradă şi vice-versa).
Pietonii care traversează de-am-boulea, la 10 metri de trecere, pe trecere dar pe roşu, la mama dracului, pe mijlocul bulivardului (de exemplu, dobitocii care traversează aiurea Bd Magheru la oră de vârf).
Pietonii care aşteaptă la trecere pe mijlocul primei benzi şi care, atunci când sunt claxonaţi, ori te înjură, ori se uită năuci la tine fără să facă nimic, de parcă nu ar pricepe ce naiba cauţi tu pe bucata lor de stradă. Foarte puţini sunt cei care chiar se trag înapoi pe trotuar.
Pistele pentru biciclete, atât de mult înjurate de pietoni, biciclişti şi şoferi (că, în teorie, nu mai au cum să-şi lase maşina pe marginea drumului). E bine că există şi că cineva s-a gândit să le facă. E rău că nu au fost făcute cu cap. IMHO, ar fi trebuit îngustate puţin benzile auto, trasate pe asfalt (nu pe trotuar – aşa scăpând de problema pietonului rătăcitor) şi izolate de restul străzii prin stâlpişori plasaţi din metru în metru. Sau, pisici, nu zic că soluţia asta e cea mai bună. Da’ e plin netul de idei mult mai răsărite decât benzile galbene trase aiurea pe trotuar de autorităţi.
Apropo de autorităţi şi piste de biciclete, poliţia nu-şi face datoria. Pe Regina Elisabeta sunt şiruri-şiruri de posibili contribuitori la bugetul prin amenzi, toţi parcaţi fără nicio problemă pe benzile de biciclete. Drept dovadă, în fiecare zi, un dobitoc îşi lasă Touaregul parcat de-a latul trotuarului din faţa Facultăţii de Drept, încurcând atât pietonii cât şi bicicliştii. Dacă cineva i-ar aplica o amendă micuţă timp de o săptămână, să zicem, oare ar reuşi să-şi găsească un alt loc de parcare?
***
Sunt şi lucruri bune, desigur. Şoferi care-ţi acordă prioritate, care-ţi fac loc pe marginea străzii (deşi nu prea aş avea ce căuta pe acolo), pietoni care, deşi merg pe pista de biciclete (hai, sincer acum, uneori pista aia e cât tot trotuarul) dar care sunt atenţi şi se dau la o parte dacă te văd sau dacă-i claxonezi (scurt, nu ca istericul). Da’ sunt cam rare. Rare – rare.
Se răspunde la telefon cu “alo, da”, “îhî, spune”, “salut”, fără niciun “bună ziua, firma-lui-peşte-prăjit aici“ (o singură dată mi s-a întâmplat ca cineva să se recomande), eventual cu o voce de parcă tocmai l-ai deranjat pe om în timp ce se căca, de am impresia că am greşit numărul şi am tendinţa de a-mi cere scuze şi a închide telefonul. Asta dacă, în primul rând, are cineva binevoinţa de a răspunde la telefon.
Pe pagina de internet nu găseşti date de contact, program, nimic. Nu mai spun de o hartă cu locaţia magazinului, că deja cer prea mult.
În magazinul online nu se găsesc aceleaşi produse ca în magazinul bricks and mortar. Online-ul e plin de produse care nu mai sunt în stoc, care nu se mai produc de câţiva ani buni dar care încă sunt trecute pe site, preţuri puse de-ampulea, nume greşite, descrieri lipsă sau puse de la un produs la altul, etc. Iar dacă te pune dracu să suni şi să ceri detalii, ai să afli că vânzătorul nu ştie exact cât costă, sau dacă are aşa ceva în stoc. Nu ştie! Cum naiba să nu ştii cât costă sau dacă ai ceva în stoc sau nu?!!
Magazinul habar n-are ce face service-ul, service-ul te pune să suni din nou la magazin pentru a verifica dacă au o piesă de schimb, magazinul te trimite-napoi la service chiar dacă, fizic, astea două sunt în una şi aceeaşi clădire. Punctul de vânzare 1 e total separat de Punctul de vânzare 2: nu se ştiu stocuri (de verificat, verifică clientul, că doar e prost, are bani şi poate suna fără greaţă la alte 3-4 numere), nu cunosc programele de funcţionare, adresele, detaliile despre livrare în caz că se cumpără online. Nimeni nu ştie nimic, toată lumea-i agăţată-n pom.
În Bucureşti există o nişă larg-deschisă, gata de a fi cucerită de primul patron cu un minim de bun-simţ: cea a magazinelor serioase de biciclete/piese de biciclete, în care nu eşti tratat de parcă ai fi un puştache de 12 ani. Şi chiar dacă aş avea 12 ani…
Iar dacă cineva spune “hai frate, dă-o-ncolo, sunt doar bicle”, hai să privim problema aşa: un vânzător de scobitori, dacă nu se comportă profi, rămâne fără afacere în maxim 3 luni. Pentru că aş prefera să-mi cumpăr scobitorile de la unul care-mi spune “bună ziua” decât de la ăla care mă întâmpină direct-în-silă cu “Câte pachete vrei?”. Cam în acelaşi stil cu ăsta.
Iar eu de 4 zile sunt pieton din cauză că nu reuşesc să găsesc rim-tape, pentru a nu mi se mai sparge naibii camera din cauza jantelor.
Este trist când, în ţara ta, străinii au mai multe drepturi şi beneficii decât tine. Culmea e că, mulţumită tuturor măsurilor ăstora, membrii minorităţilor au tot dreptul din lume să urle că-s discriminaţi. Pentru că sunt. Discriminaţi pozitiv, adică.
Iar eu, dacă mă duc în Satu Mare, de exemplu, nu pot cere la chioşc o pâine pe limba mea, în ţara mea – deşi-mi ştie limba foarte bine, ciufuta de vânzătoare nu are chef să o folosească decât la înjurături.
Eh, las’ că au alţii coloană vertebrală în locul nostru.
Pierdut bucată măricică din centrul vorbirii. Pierdut idei, inspiraţie, claritate, exprimare, fluenţă şi logică. Pierdut chef de viaţă şi de muncă. Mai ales de muncă.
Pierdut neuroni. Mulţi. Parcă eram mai dăştept înainte. Găsit prostie, găsit mediocritate. Complăcut în prostie şi mediocritate. Băgat pula.
Găsit oameni inconsistenţi şi fără coloană; prea schimbători pentru prinţipiile mele. Pierdut respect faţă de ei. Găsit sictir. Pierdut self ăstiim.
Învăţăm, evoluăm, schimbăm peisajul.