Acum vreo 2 luni eram în autobuzul 385, îndreptându-mă spre Piaţa Unirii. Fiind o linie destul de aglomerată, eram extrem de fericit că reuşisem să prind un loc pe scaun, chiar dacă acesta era cu spatele spre direcţia de mers.

Pe la Sebastian, cred, observ un domn pe la vreo 40 de ani în faţa mea care se uita destul de insistent la mine, mai exact la tricoul meu cu Led Zeppelin. M-am gândit că o fi un descreierat dintr-ăla care, dacă te vede purtând un tricou cu o formaţie de muzică rock, spune că eşti satanist, beţivan şi împuţit. Îl ignor, mă uit în continuare pe geam şi încep să mă gândesc la ale mele.

Înainte de Piaţa Arsenalului, îl văd pe cel din faţa mea că se ridică, începe să se îndrepte spre ieşire, se opreşte pe la jumătatea drumului, se întoarce, începe să înşire membrii formaţiei al cărei nume era imprimat pe tricoul meu, îmi întinde mâna şi mă felicită… Am rămas, la propriu, cu gura căscată. Nu am reuşit decât să scot un “mulţumesc” bâlbâit şi să îi strâng mâna. Nu mă aşteptam la aşa ceva. Nu mi se mai întâmplase absolut niciodată aşa ceva. Înainte, eram fericit când cineva îşi cerea scuze dacă mă călca pe picior. A fost ceva…special.

Led Zeppelin, Dazed and Confused, live