Tag Archives: istorie

Istoria, o glumă de doi lei. Da’ las’ că merge ş-aşa.

5 Replies

According to legend, Dionysus – the Thracian god of wine – was born in what is now Romania and Plato declared its vineyards to be the best in the world. Its wines became so famous that in the first century BC, the king ordered for all the vineyards to be destroyed to discourage possible invaders. Of course, his own people weren’t so easily deterred and soon new vineyards flourished.

Citatul de mai sus e de pe un site care ar trebui să promoveze vinurile româneşti pe meleaguri vorbitoare de limbi engleze. Problema e că ceea ce povestesc nenii ăia acolo este, din câte ţin eu minte de la lecţiile de istorie din şcoală (lecţii pe care le-am urât din toată inima, de altfel), o mare tâmpenie. Ştiind, totuşi, că memoria e o chestie volatilă (mai ales când e vorba de a mea), am zis să purced la sfânta documentare, sperând ca descrierea de mai sus să fie adevărată şi eu să fiu cel care nu are dreptate.

Zis şi făcut; îmi înfig ochii şi degetele în wikipedia şi aflu că, într-adevăr, Dionysus a fost zeul vinului şi la Greci şi la Traci, iar locul în care acesta s-a născut se numeşte Nysa, loc care ar fi fost identificat de istorici ca fiind Arabia, Etiopia, Egipt, Babylon, Marea Roşie, Tracia, Thessaly, Cilicia, India, Libya, Lydia, Macedonia, Naxos, Siria. Nu s-a născut peste tot, să-mi fie cu pardon, numai că istoricii nu se prea pot pune de acord în privinţa originii zeului de care vorbim. Cu toate astea, istoricii sunt destul de siguri că teritoriul ocupat acum de România nu se află printre posibilele sale origini. Iar în caz că se gândeşte cineva la treaba asta, nu, teritoriul Traciei nu prea are nici o legătură cu România (ţara noastră e olecuţă mai la nord – Tracia se afla pe locul ocupat acum de Bulgaria şi o parte din Turcia).

Apoi, regele despre care se vorbeşte că ar fi ars viile se numeşte Burebista şi nu a fost Trac, a fost de-a dreptul Geto-Dac. Viile nu au fost distruse din cauză că – vezi doamne  – ar fi venit cotropitorii să fure bunătate de vin, viile au fost distruse pentru că românii – dacii adică, să-mi fie cu pardon – din vremea aia erau betivani notorii (cam ca şi acum – gena trebuie să se fi transmis peste generaţii), asta fiind probabil singura modalitate de a le dezlipi sticla de vin de la bot. Dacă mi se permite să fabulez, probabil prin vremea aia a fost inventată şi pufoaica (ştie toată lumea cum se prepară pufoaica, nu?) sau restul bauturilor alcoolice obţinute din fermentarea şosetelor jegoase în fecale.

România nu este o ţară ideală, am mai spus-o de nenumărate ori. Dar parcă nu merită bătaia asta de joc.

Edit: După ce am dat o tură prin feed-reader, am văzut că şi Chinezu a scris ceva apropo de cum ştim noi să preţuim trecutul.

Edit2: Tocmai ce am observat că asta este prima mea postare (Twitter Weekly nu se pune) din 2011. Ce să zic, am început anul într-o notă optimistă. :)

Cum nu ştim să păstrăm istoria

4 Replies

Dacă cineva care a trăit acum 20-30 de ani în Bucureşti ar reveni în oraş şi s-ar plimba puţin prin zonele vechi sau chiar pe arterele principale, ar rămâne mască când ar vedea câte dintre frumoasele clădiri ale trecutului au dispărut. Mai uimit poate că ar rămâne când ar vedea că, în locul lor, au apărut terenuri virane, parcări, blocuri de locuinţe seci, fără identitate, şi turnuri hidoase din sticlă şi oţel.

Cum şi de ce dispar aceste clădiri, se ştie foarte bine. Multe dintre imobilele vechi se află fix în centrul oraşului, aşa că terenul de sub acestea este de multe ori văzut ca fiind mult mai valoros decât istoria şi arhitectura ce stă clădită pe el. Cel mai des, aceste clădiri ori sunt demolate fără milă şi cu multă şpagă, ori se aşteptă până când timpul le roade zidurile îndeajuns de mult încât acestea să se prăbuşească de la sine.

Desigur, în ciuda faptului că sunt lăsate în paragină, clădirile vechi sunt uneori ceva mai încăpăţânate şi refuză să cadă, proprietarii simţind nevoia de a accelera cumva procesul de degradare a acestora cu un mic incendiu, ceva. Absolut accidental, desigur. Ca în cazul Morii lui Assan.

În unele cazuri, situaţia e alta şi se alege restaurarea clădirilor. Două exemple ar fi Cafepedia de lângă Diverta Magheru (fostul magazin Eva) şi sediul F64. Sunt convins că or mai fi şi altele dar, din păcate, astea-s singurele de care ştiu.

Dar până acum nu am spus nimic nou.

Ceea ce m-a determinat să scriu rândurile astea şi ceea ce – nu exagerez – mi-a rupt sufletul în două, au fost pozele astea, în care se vede un “trecut şi prezent” de pe alte meleaguri. Din Normandia, mai exact.

Pe scurt, vorbim de un trecut din 1944, cu clădiri devastate de bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de multe ori fiind într-o stare în care, dacă s-ar fi aflat în România, ar fi dispărut de mult. Un prezent în care se arată aceleaşi clădiri refăcute, de multe ori chiar până la cele mai mici detalii.

Nu vorbim de clădiri care, dacă acum 20 de ani aveau nevoie de o simplă tencuială, acum stau să cadă. Nu, vorbim de clădiri care, acum 65 de ani, erau într-o stare avansată de degradare, fără acoperişuri, cu planşeele căzute şi cu ziduri găurite, dărâmate parţial sau chiar total. Clădiri care atunci erau bombardate, dar acum sunt refăcute total şi complet folosibile.

Fără alte detalii şi aberaţii, îmi voi permite să închei abrupt şi, din nou (pentru că-n ultimul timp parcă în fiecare zi mi se întâmplă), să-mi pun cu ciudă întrebarea care probabil se află pe mult prea multe buze româneşti: cum de crucea măsii la ei se poate şi la noi nu?!

P.S. Blogurile pe care ştiu că se încearcă documentarea schimbărilor prin care a trecut şi trece în continuare Bucureştiul sunt Rezistenţa Urbană, Simply Bucharest, Art-Historia, Bükreş şi drumultaberei.wordpress.com.