Tag Archives: internet

fb

Hai sa bat si eu apa in piua un pic despre relevanta si utilitatea Facebook-ului in vietile noastre.

Acum o saptamana si un pic, pe 1 februarie, am postat pe Facebook ca a fost descoperit un tratament impotriva cancerului, tratament care a fost testat pe soareci cu rezultate extraordinare, fara efecte adverse (chiar de-ar fi, oricum e greu sa fie mai rau decat chemoterapia), si ca vor sa treaca si la teste pe oameni. Pe scurt, asta e o veste extraordinara, acesta fiind unul dintre primele tratamente alternative la operatie+chemo din ultima vreme.

Ieri, m-am gandit sa fac un experiment. Am cautat pe google images “funny cat meme”, am luat la plesneala a 5-a imagine si am postat-o, fara comentariu, fara nimic. E o poza cu care nici macar nu ma identific, pentru ca I’m awesome si atunci cand dorm (ba chiar epic, daca e sa ma iau dupa SnoreLab).

Din astea doua postari, una a primit peste douazeci de like-uri, a doua a primit fix zero. Nu mai scriam daca nu era asa dar da, cea cu pisica a fost cea mai populara.

Din chestia asta, as putea trage mai multe concluzii. Cine nu stie cum functioneaza platforma asta, ar putea spune ca oamenii sunt superficiali, ca nu au chef sa citeasca si ca de ce postez prostii plictisitoare, oricum? Ca articolul asta, pe care-l citesti acum, de exemplu. Partial adevarat, dar mai bine am putea sa ne uitam la cum functioneaza algoritmii din spatele Facebook si cum organizeaza ei postarile din timeline.

Facebook e o afacere. Scopul sau e de a face bani, iar monetizarea se face cu ajutorul reclamelor, mai exact a celor targetate. Din cauza ca impartasim o groaza de date despre noi, treaba asta e foarte usoara si foarte eficienta. Reclamele targetate in cazul FB se impart in doua categorii: cele pasive, cu care nu poti sa interactionezi (in afara de click pe ele – cele din side-bar, in general) si cele interactive, cu care poti sa interactionezi (like, share, comment).

Dar, pentru ca Facebook sa fie in continuare o afacere profitabila, platforma asta trebuie sa fie foarte buna in a ne convinge sa petrecem cat mai mult timp pe ea si sa continuam sa impartasim informatii despre noi. Mecanismul prin care face asta se bazeaza pe exploatarea sistemului de recompense, mai ales a recompenselor pe termen scurt. Cele care ne fac sa ne simtim fericiti instant, dar care, de regula, nu sunt foarte benefice pe termen lung. Cum ar fi fast-food-ul. Nimic nu te binedispune mai mult decat un HappyMeal, nu? Ce conteaza ca vei fi obez, diabetic si cu probleme la inima?

Totul, dar absolut totul din interfata e gandit astfel incat sa “gadile” mecanismul asta si sa ne faca un pic mai “fericiti”, de la notificarile cu rosu (nu stii daca e un like, un comentariu, o postare a unui prieten intr-un grup, o reclama, dar e cu rosu si e fain, asa ca o sa dau click pe ea, yay!), pana la locatia butoanelor, a meniurilor, chiar si iconita globului care a fost schimbata pentru a-ti arata continentul pe care te afli.

Problema cu mecanismul asta este ca genereaza dependenta, la fel cum alcoolul, tigarile si drogurile o fac (alte chestii care te fac sa te simti bine rapid si pe termen scurt).

Acum ceva vreme, Facebook-ul a introdus reactiile. Love, Haha, Wow, Sad, Angry. Oamenii se simteau aiurea sa dea Like unei stiri despre un viol, un atentat, sau oricarei postari in general triste. Asa ca Facebook a “cedat” si le-a adaugat.

Dar stai, daca tot le ai, de ce sa nu si profiti de pe urma lor, nu? Dupa ce a asteptat un pic sa adune date relevante din reactiile nou introduse, Zuckerberg a declarat ca, incepand cu 2018, va fi introdus un bias puternic in favoarea postarilor care ne fac sa ne simtim bine si care promoveaza interactiunile “meaningful”. Ce inseamna meaningful, nu stim, dar stim ca site-ul asta e o afacere care are nevoie de multi, multi, multi utilizatori, si ca in ultima vreme traficul a cam scazut. In contextul asta, meaningful ar putea fi orice ii tine pe oameni cu ochii lipiti de ecran si cu degetul scrolland, eventual obisnuindu-se sa dea mai multe like-uri (sau reactii, whetever), astfel incat sansele de a da si peste o reclama sa creasca.

Avand in vedere bias-ul trecut, cel care intai iti erau puse in fata postarile platite, dupa care, poate, cele cu adevarat postate si sharuite de cei din lista ta de prieteni, si bias-ul curent, cel pentru promovarea interactiunilor “meaningful”, ajungem la o mare varza in ceea ce priveste “recomandarile” (oricum recomandarile sunt cam tot ce vedem pe Facebook). Nu ca inainte ar fi fost mai ok.

Problema cu algoritmii astia care decid in locul nostru ce anume ar trebui sa consumam, este ca nu sunt umani. Recomandarea unui continut sau a altuia este o treaba foarte complexa, care depinde de niste lucruri pe care nu am reusit inca sa le replicam artificial. Un algoritm ar trebui sa aiba simt critic, bullshit-filter, sensibilitate culturala, capacitatea de a interpreta informatia in functie de context. Exista oameni care sunt buni la asta, asa supravietuiau ziarele si publicatiile inainte de epoca internet. Ba chiar si dupa ce a devenit mainstream internetul, existau bloggeri, critici care scriau publicatii online, recenzii scrise de oameni, etc. Exista un filtru uman, foarte bun, de altfel.

Dar sa revenim la superficialitatea oamenilor. Spuneam ca este doar partial adevarata si ca faptul ca pur si simplu nu vezi postarea ar putea duce, ei bine, la ramanerea acesteia in anonimat.

Asa cum spuneam mai sus, oamenii se pricep destul de bine sa filtreze informatiile, dar au nevoie de timp si spatiu pentru a face asta, pentru ca e destul de obositor. Din cauza asta, editorii umani, cei care doar cu asta se ocupa, sunt foarte utili. Nu erau toti extraordinar de buni, dar aveau ceva de pierdut: reputatia. Fara reputatie, nu mai ramaneau pe piata si trebuiau sa se reorienteze catre o alta activitate (sau sa-si gaseasca alta nisa). Un fel de filtru pentru cei care filtreaza informatia, un sistem bun si sustenabil.

Dar acum nu mai suntem in contact direct cu ei, ci cu un algoritm biased catre reclame, click-bait-uri, si alte prostii superficiale care ne fac fericiti repede-repejor. Acum avem in fata un feed care nu se mai termina (care tot e o chestie facuta anume, sa nu te opresti asa de repede din scrollat si “dezgropat” lucruri “interesante”), plin de zgomot: in el gasim atat postari lungi si posibil interesante, cat si postari lungi si neimportante, statusuri sharuite de prietenii nostri, reclame, poze, reclame, alte statusuri, ceva fake news de la comisarul sau alt site de duzina, reclame.

Pentru ca e ca un vanzator enervant care incearca sa ne bage rahaturi pe gat (oamenii nu au iubit niciodata reclamele), reputatia algoritmului e la pamant, asa ca incercam sa filtram noi din zgomotul de pe feed. Dar e mult si nu se mai termina. Fiind atat obositi cat si deja antrenati ca, in momentul in care intram pe Facebook sa ne asteptam la si sa reactionam la quick rewards, normal ca vom dori sa dam like la ceva lejer, dupa care sa sarim peste chestiile mai greu de consumat, dupa care iar ceva lejer (you get a high cand apreciezi ceva si faci acest lucru public, apropo).

Asa ajunge o poza cu o pisica luata la intamplare de pe internet sa fie mai apreciata decat o stire despre un posibil leac impotriva cancerului.

Ce putem face? Pai, putem reactiona fix ca inainte cand, in momentul in care calitatea si reputatia unei surse de informatii scadea, ne orientam catre alta sursa. Schimbam ziarul, revista, scoteam blogul din RSS reader, nu mai intram pe site-ul respectiv. Putem renunta la algoritmii astia, numai ca, din pacate, treaba asta e la fel de dificila ca renuntatul la fumat. Nu e doar un ziar sau o publicatie. E un drog.

Problema drogurilor e ca, dupa ce devenim dependenti de ele, efectele negative incep sa fie din ce in ce mai vizibile. In cazul Facebook-ului, faptul ca ne-a obisnuit cu un anumit nivel de superficialitate si ca ne bombardeaza cu ce informatii vrea el (preferabil )informatiile extrem de multe si filtrate prost incep sa aiba efecte si in viata reala. Relatiile (atat de prietenie cat si sentimentale) sunt mai greu de mentinut, lucrurile care nu ne aduc satisfactie imediata sunt din ce in ce mai dificile si ajungem sa renuntam la ele in favoarea celor care ne “gadila” frumos si repede.

Apropo, va recomand Minunata Lume Noua a lui Huxley si, mai ales daca nu le prea aveti cu cititul, serialul Black Mirror.

Împărtășania digitală

Dacă Evul Mediu a fost epoca în care progresul intelectual de orice fel a stagnat în timp ce spiritualului de fațadă s-a ridicat pe noi culmi, Renașterea a fost perioada în care omul a început să se ilumineze la tărtăcuță, iar Epoca Modernă nu a fost nimic mai mult decât perioada în care războiul a căpătat nuanță globală, acesta fiind, dacă nu singurul, atunci în mod sigur principalul motor al progresului științific, atunci era în care ne aflăm de vreo 20-25 de ani trebuie să fie era împărtășirii, aproape la nivel de exibiționism, a informației, de orice fel ar fi ea.

A început timid, cu mesaje electronice trimise dintr-un colț al altul al lumii. Doream să cunoaștem și să ne conectăm cu alte culturi, fără intermediari, cu ajutorul celorlalți oameni conectați la virtual. Au apărut apoi serviciile de dating online, primele încercări de realități virtuale, primele rețele de socializare, primele jocuri mmorpg, pentru ca în zilele noastre să evoluam până la primele valute virtuale.

Hei, joben… toate-au fost, la timpul lor, ceva exagerat.

La un moment dat, viața așa-zis virtuală s-a contopit cu aceea reală, a dispărut granița dintre cele două medii, iar oamenii au început să împărtășească din ce în ce mai multă informație cu din ce în ce mai puține strângeri de inimă, exact așa cum făceau și în viața reală atunci când se aflau în mijlocul prietenilor. Suntem ființe sociale, e drept, iar deși mecanismul ăsta ne-a ajutat până acum să supraviețuim și să evoluăm ca specie, acum regulile s-au diversificat puțin. Virtualul nu e o cameră intimă, izolată de ochi și urechi străine și nici nu este instrumentul cu ajutorul căruia să poți fi, fără efort, anonim. Virtualul este o plasă imensă formată din fire, imaginare sau nu, care se întind pe zeci, sute de mii de kilometri, fire pe care, din când în când, se mai plimbă și un metaforic păianjen. Iar păianjenului îi este ușor, pentru că împărtășaniile astea virtuale nu se disipă în eter, așa cum se întâmplă în viața reală, ci rămân agățate de firele virtuale, la îndemâna oricui va dori să le folosească împotriva ta peste câteva săptămâni, luni, câțiva ani.

Rețelele sociale, din ciudățenii greu acceptate au devenit un standard al existenței (cum, nu ai feisbuc?!). Un alt gigant și-a construit, sub deviza “do no harm”, o bază de date populată cu informații despre internauți care probabil este mai completă decât ar fi putut visa vreodată serviciile secrete. Oamenii anunță când intră într-o cârciumă, când sunt la concert, urcă poze-mărturie și declară, pe proprie răspundere, cu cine au fost în acele locuri. Ba, mai mult, își urcă, de bună voie și nesiliți de nimeni, trasee întregi înregistrate cu GPS-ul telefonului mobil, cu o precizie de 3 metri sau mai puțin.

Implicațiile sunt clare, anume că toată lumea știe sau poate afla, relativ ușor, cam totul despre tine. Unde ai lucrat, la ce facultate ai fost, la ce liceu, care-s rudele tale, ce prieteni ai, ce obiceiuri ai. Ai o problemă cu alcoolul? Nu mai poti ascunde asta cu ușurință, rețelele de socializare sunt probabil pline cu poze cu tine în ipostaze edificatoare. Ai călcat în străchini și ți-ai tras amantă(e)? În mod sigur un amic binevoitor va posta, naiv, o poză în al cărei fundal ești tu, dansând cu mâinile pe curul ei. Ai privacy settings și site-urile unde îți verși informația sunt securizate? Security shmecurity, există crackeri, există mandate guvernamentale, există data leaks “accidentale”, e ok.

Ceea ce mă face să ajung la problema “unde ne oprim”? De exemplu, cine în toate mințile și-ar urca ADN-ul decodificat pe un site? Deja sequencing-ul a devenit accesibil, din câteva mii de dolari acum toată distracția costă numai câteva sute. Pe viitor, poate va fi 100. Mai târziu, după ce avansul tehnologic își urmează cursul, va fi 30. Sau poate va fi un serviciu gratuit, oferit de vreo rețea socială, singura șmecherie fiind că, după decodificare, vei fi asaltat de reclame și conținut targetat pe, ce altceva decât caracteristicile tale genetice. De la medicamente, până la sacoul ăla care arată bine pe un blond cu ochi verzi și care are ușoare tendințe către supraponderabilitate, sau recomandări de aziluri pentru că ai o genă care-ți triplează șansele de a face cunoștiință cu neamțul Alzheimer, de exemplu.

Din punct de vedere social, ceea ce acum un an era scandalos, acum face parte din banal. Din punct de vedere tehnologic, ceea ce acum două decenii era aproape inimaginabil, acum a devenit realitate, așa că trendul actual nu duce nici către o nivelare a volumului de informații împărtășit cu restul lumii prin canalele digitale, și nici către o plafonare a tehnologiei care să limiteze puterea de procesare și capacitatea de stocare a tuturor datelor aditionale. Din contră, tendința este de creștere continuă.

Do no harm, ei pe dracu.

Oamenii, ca niște oițe ingenue, eliberează tot puhoiul ăsta de informații confidențiale (informații pentru care în trecut autoritățile statale trebuiau să muncească serios) în pâlnii virtuale, așa-zis securizate, ce aparțin unor corporații listate la bursă, având în același timp pretenția ca acele corporații să dea dovadă de verticalitate.

Păi de când o corporație are ca scop principal făcutul de bine? De când scopul unei corporații este acela de a apăra intimitatea? De când au renunțat corporațiile la grafice de profit, la presiunile investitorilor, la apărarea propriilor interese în detrimentul drepturilor oamenilor, o siluire a drepturilor care începe cu obligativitatea lucrului peste program pentru norocoșii corporatriști, continuă cu cursa pentru obținerea celei mai ieftine mâini de muncă din cele mai productive sweatshop-uri cu putință și finalizează ca într-un porno de duzină cu lipsa totală de etică în ceea ce privește direcția în care e îndreptată toată puterea datelor acumulate de la eventualii clienți?

Sau credea cineva cumva că toate serviciile astea moka de care ne folosim sunt chiar moka?

Nu sunt diferit, dacă mă gândesc la câte chestii confidențiale am vărsat în digital, mă sperii. Sunt însă conștient de mult timp de lipsa de intimitate digitală și sunt fericit că e mult mai greu să fiu catalogat drept paranoic sau cinic atunci când vorbesc despre asta mulțumită (da, da, mulțumită, nu datorită) presiunilor autorităților din ultima vreme de a crea un fond legislativ care să faciliteze accesul la, practic, tot ce ține de digital (dintre care cele mai mediatizate sunt SOPA, PIPA, și ACTA). Mai mult, ultimele scandaluri legate de programele de supraveghere ale autorităților din anumite țări care, teoretic, ar fi trebuit să fie stâlpi ai libertății și apărători aprigi ai intimității individului, nu fac nimic decât să-mi întărească convingerile cum că ne îndreptăm către un stat global mai mult sau mai puțin asemănător cu cel visat de Orwell. Asta, dacă nu suntem deja de ceva vreme în acel stat, căcatul începând abia acum să iasă la suprafață.

Toate-s nouă și vechi îs toate

Ce e interesant, totuși, e felul în care s-a schimbat percepția publicului cu privire la cât de acceptabilă/suportabilă este monitorizarea.

În anii 70, în urma scandalului Watergate, au fost judecate și condamnate 43 de persoane, 12 dintre care fiind înalți oficiali ai administrației Nixon. Ba chiar Nixon, fiind confruntat cu posibilitatea de a fi condamnat de Senat, și-a dat demisia. Primul și singurul (până acum) președinte american care a făcut asta. Bun, contextul era diferit, monitorizarea era îndreptată împotriva oamenilor din interior, cu scopul de a șantaja și a mușamaliza anumite… hai să le zicem nereguli. Plus că, pe atunci, pentru a instala sistemele de monitorizare, trebuia să intri oarecum prin efracție.

Acum, este monitorizată toată lumea, fără discriminare, cu ajutorul unor legi obscure, legi atât de mișto încât companiile vizate nici nu au voie să spună dacă au fost sau nu obligate să deschidă robinetul cu informații. Pot doar să sugereze, într-un mod extrem de interpretabil, că zvonurile sunt adevărate. Iar despre scop? Prioritatea monitorizării contemporane, cel puțin la nivel declarativ, este de a preveni terorismul. Ce s-a întâmplat în Septembrie 2001 a fost un precedent extraordinar pentru a pune bazele unui sistem de cârmuit populația prin frică. Si sistemul funcționează. Adică, ce contează încălcarea unui lucru atât de mărunt precum intimitatea individuală atunci când alternativa este un avion înfipt în Pentagon sau într-o zonă dens populată? Ce, ai cumva ceva de ascuns?

Principiul de funcționare, în ambele cazuri, este aceleași – înregistrăm informații de-a valma, urmând să le folosim, dacă este cazul, împotriva celor vizați. Diferența stă în volumul de informații înregistrate și în faptul că, aparent, acum e legal să faci asta.

Pentru a dilua și mai mult limitele dintre virtual și real, banalele si oarecum benignele principii de monitorizare a vizitatorilor unui website sunt implementate și în viața reală. Un magazin din Statele Unite s-a apucat să monitorizeze vizitatorii prin intermediul semnalelor wifi emise de device-urile din buzunarele acestora. Practic, sunt urmărite exact aceleași chestii ca în online: ce conținut “accesezi”, ce pattern de deplasare în site ai, cât stai într-o anumită secțiune și care este ultimul conținut accesat înainte de a părăsi site-ul. Problema nu e neapărat monitorizarea în sine (plus că au și avertizat vizitatorii printr-un afiș), ci faptul că, pentru monitorizare, sunt folosite niște date dupa care poate fi identificat ulterior device-ul. În contextul actual, în care datele stocate nu sunt, în realitate, confidențiale, this is a big no-no.

Iar dacă cineva vrea să vadă ce faci în casă, nici măcar intrarea prin efracție pentru a instala un microfon sau o cameră de supraveghere nu mai e necesară. Nu mă refer la camerele IR care văd prin pereți sau la alte echipamente care costă o căruță de bani, ci la radarele pasive care utilizează rețelele de wifi existente (tehnologie care practic nu necesită nicio investiție majoră, putând fi folosite routerele existente), sau la multitudinea de device-uri pline de senzori și camere pe care le avem instalate prin casă și care tehnic vorbind, ar putea fi folosite în scopuri necurate.

În răzbel, mai tăt îi permis

În timpul ăsta, toate națiunile din lume care au o lingură-n ciorbă își izolează și își protejează pe cât posibil vestigiile digitale, pe toate fronturile.

Americanii aleargă de ceva vreme după Assange și, cumva, se pare că nu reușesc să pună gheara pe el. Snowden, cel care a dat cu fofârlica apropo de programul de monitorizare PRISM al NSA-ului, e și el pe drumuri și caută o țară binevoitoare care să îi ofere azil.

Revoluția digitală din Moldova a demonstrat puterea internetului în general și a rețelelor sociale în special. Turcii profită și ei de internet, făcând cunoscute lumii întregi actele de violență ale poliției împotriva protestatarilor pașnici, în ciuda succesului înregistrat de autorități în înnăbușirea canalelor media clasice. Autoritățile din Libia au încercat să taie și accesul în digital, dar acest mediu este atât de virulent încât deja se scurseseră în exterior informații despre revoltele din țară. Naiba știe ce s-a întâmplat în Mai când Siria a fost deconectată de la Internet.

În contextul actual, se mai miră cineva că autoritățile statale sunt atât de speriate de puterea oamenilor încât își îndreaptă arsenalele digitale împotriva acestora?

La nivel internațional, Iranul a mușcat-o deja cu centrifugele virusate, așa că acum își izolează toată infrastructura de telecomunicații. La fel, rușii și chinezii își taie legăturile cu exteriorul și pun în funcțiune interneturi statale, cu sisteme de operare concepute și aprobate de autorități, iar americanii refuză importurile producătorilor Chinezi de echipamente de telecom.

Concluziile e două

Prima, că oamenii reacționează extrem de diferit în offline si în online, iar ceea ce funcționează și e mai mult sau mai puțin acceptabil într-un mediu este total inacceptabil în celălalt. Ca nație, dacă tot vrei să o arzi orwellian, ar fi bine să îți dai seama de asta înainte ca oamenii să se prindă că funcționarii publici știu ce număr poartă restul populației la chiloți. Din păcate, memoria colectivă e scurtă, neregulile sunt uitate rapid, așa că dacă există suficientă presiune și pârghie, aceleași măsuri vor fi cu siguranță implementate mai eficient în viitor.

A doua concluzie e că, fie că ne dăm seama au ba, ne aflăm într-o stare globală de conflict, lumea aflându-se într-o tensiune constantă generată de un război rece digital, cu toate implicațiile unui conflict (armat sau nu). Una dintre implicații este că poporul trebuie să țină în spate mai toate consecințele acestui conflict, iar felul în care acesta reacționează la genul ăsta de presiune este, de multe ori, prin revoltă. Iar cum conflictul actual este unul digital, și revolta tinde să se manifeste în același mediu.

Era virtualului și cultura distanței

Pe vremuri, mamaie, era mai bine. Pe vremuri, adică pe când viața nu gravita în jurul uneltelor moderne de comunicare. Pe când puteam merge la cumpărături fără telefon mobil, rezistam zile în șir fără sms-uri, feisbuc, tuităr, check-in-uri pe foursquare. Mai ții minte, maică?

Diferența dintre atunci și acum constă în cantitatea de timp petrecută împreună cu prietenii. Despărțirile, zilele de căcat, cele pline de fericire, dezastrele, biruințele, momentele în care eram obosiți pentru că învățam pentru teze și abia puteam să ne ținem ochii deschiși, toate astea se întâmplau alături de prieteni, cu o bere, cola, cafea, ciocolată caldă în față, pe terase, în cafenele sau, de cele mai multe ori, pur și simplu cu fundul pe o bordură. Să ne refugiem acasă în momentul în care ceva nu era roz și să ne apucăm să ne învelim în straturi-straturi de armuri colțuroase și pline de țepi? Nu, nu, asta nu se întâmpla. Preferam să cădem din picioare de oboseală și să fim între prieteni decât să stăm acasă încuiați între patru pereți.

Să nu fiu înțeles greșit, nu trăiam în grote, separați de tehnologie. Mai toți din grup am avut telefoane mobile, calculatoare și interneți în copilărie. Eu îmi pierdeam nopțile pe dial-up cu mIRC, ym, forumuri, liste de discuții și toate celelalte unelte virtuale precursoare Facebook-ului și Twitter-ului. Dar diferența era că nimeni nu era dependent de jucărelele alea, erau cel mult folosite pentru a descoperi oameni noi, a învăța lucruri noi, sau a dezgropa muzică nouă, nu pentru a înlocui interacțiunea cu oamenii pe care deja îi cunoșteam.

Acum, parcă nu mai simțim nevoia de a interacționa cu oameni în carne și oase. Bine, de fapt o simțim, numai că oamenii sunt, prin definiție, ființe comode, ba chiar aș merge până la a spune că am evoluat tocmai datorită acestei trăsături, a acestei nevoi de a găsi căi de a face mai multe cu mai puțină muncă. Iar să ieși din casă pe ploaie, căldură toropitoare sau viscol doar pentru a te vedea cu alții este un efort. Il putem elimina? Da? Super! Ce contează că înlocuitorul e ca zaharina față de zahăr?

Tehnologia de acum? Un chat care vrea să înlocuiască o voce caldă și o îmbrățișare. Un mesaj pe facebook din partea unei surori plecate peste mări și țări în locul unui telefon care să transporte o voce familiară. Un check-in pe foursquare în loc de o întâlnire cu  prietenii în parc. 20 de reply-uri la un tweet care anunță lumea că ai luat un examen care vor sa înlocuiască uralele, zâmbetele și sentimentele autentice ale prietenilor. Serile interminabile de după întoarcerea din excursii sunt înlocuite cu check-in-uri (deja știi unde am fost și ce am văzut, documentează-te și tu pe wikipedia și lasă-mă-n pace) și publicarea unui album foto pe rețelele de socializare. Zâmbetele, wow-urile și moacele uimite sunt înlocuite de like-uri, discuțiile interminabile își găsesc substitut în comentarii de două linii.

Sigur, unii vor spune că erau alte vremuri. Nu mergeam la serviciu, nu aveam responsabilități, nu ne băteam capul cu toate problemele care îi chinuie de regulă pe adulți. Un bullshit total, de altfel; în generală și liceu aveam același program la școală pe care-l aveau și părinții noștri la serviciu, aveam parte de drame (și încă ce drame!) care ne consumau la fel de mult cum ne consumă acum o bătălie în corporație. Aveam cearcăne, ne culcam târziu, ne trezeam la 6:30-7 pentru a ajunge la 8 la școală, după care aveam teme și totuși găseam energie și pentru cei din jur.

Că am îmbătrânit și nu mai avem aceeași energie? Căăăcat! Nu suntem pensionați la 60 de ani, avem 20 și ceva, maxim 30 de ani. Si chiar dacă am fi pensionați, la fel cum pofta vine mâncând, așa și energia vine mergând. Până la urmă, unii dintre cei mai longevivi oameni de pe pământ trăiesc în comunități incredibil de bine închegate și sunt activi până când vine timpul să se întoarcă în pământ.

Viața de acum? Din punct de vedere social e plină de găuri, de lipsuri, iar asta se simte. Poate sunt doar eu mai rezistent la schimbare și mă adaptez mai greu. Poate ăsta e viitorul iar eu nu-s în stare să-l pricep. Sper ca cei care cresc acum cu tehnologia în vene să fie mai adaptați decât mine, să se poată dezvolta cum trebuie, să nu fie antisociali, depresivi, incapabili de a funcționa altfel decât cu ajutorul virtualului. Să știe să interpreteze un zâmbet, o privire încruntată, o sprânceană ridicată, altfel decât prin emoticoane.

Apropo de libertatea informației…

Cred că mă îndrep cu pași repezi către acea stare de blazare specifică adulților trecuți prin destule chestii încât să considere că nimic nu îi mai poate surprinde (nu că aș fi mai mult decât un mucos sau că a fi un astfel de adult scuză tipul ăsta de atitudine), pentru că din ce în ce mai greu reușesc să găsesc lucruri care să mă bage în priză.

Cu toate astea, din când în când – iar asta mă bucură nespus – dau peste ceva care ori este atât de mult împotriva prințipiilor mele încât simt nevoia să mă răzvrătesc din toată firea, ori peste ceva care vibrează atât de tare în același ritm cu mine, încât simt nevoia să îi ridic un piedestal sau, cel puțin, să îl împărtășesc cu toți cei din jurul meu.

În cazul de față este vorba despre a doua situație, mai exact despre un interviu cu un individ care gândește cam ca mine când vine vorba de importanța libertății informației în evoluția culturală și științifică a rasei umane (despre care am vorbit în postarea precedentă). Fără alte detalii, recomand cu căldură să dați click pe link-ul de mai sus și să uitați la prima parte a emisiunii (aprox 25 de minute).