Dacă Evul Mediu a fost epoca în care progresul intelectual de orice fel a stagnat în timp ce spiritualului de fațadă s-a ridicat pe noi culmi, Renașterea a fost perioada în care omul a început să se ilumineze la tărtăcuță, iar Epoca Modernă nu a fost nimic mai mult decât perioada în care războiul a căpătat nuanță globală, acesta fiind, dacă nu singurul, atunci în mod sigur principalul motor al progresului științific, atunci era în care ne aflăm de vreo 20-25 de ani trebuie să fie era împărtășirii, aproape la nivel de exibiționism, a informației, de orice fel ar fi ea.

A început timid, cu mesaje electronice trimise dintr-un colț al altul al lumii. Doream să cunoaștem și să ne conectăm cu alte culturi, fără intermediari, cu ajutorul celorlalți oameni conectați la virtual. Au apărut apoi serviciile de dating online, primele încercări de realități virtuale, primele rețele de socializare, primele jocuri mmorpg, pentru ca în zilele noastre să evoluam până la primele valute virtuale.

Hei, joben… toate-au fost, la timpul lor, ceva exagerat.

La un moment dat, viața așa-zis virtuală s-a contopit cu aceea reală, a dispărut granița dintre cele două medii, iar oamenii au început să împărtășească din ce în ce mai multă informație cu din ce în ce mai puține strângeri de inimă, exact așa cum făceau și în viața reală atunci când se aflau în mijlocul prietenilor. Suntem ființe sociale, e drept, iar deși mecanismul ăsta ne-a ajutat până acum să supraviețuim și să evoluăm ca specie, acum regulile s-au diversificat puțin. Virtualul nu e o cameră intimă, izolată de ochi și urechi străine și nici nu este instrumentul cu ajutorul căruia să poți fi, fără efort, anonim. Virtualul este o plasă imensă formată din fire, imaginare sau nu, care se întind pe zeci, sute de mii de kilometri, fire pe care, din când în când, se mai plimbă și un metaforic păianjen. Iar păianjenului îi este ușor, pentru că împărtășaniile astea virtuale nu se disipă în eter, așa cum se întâmplă în viața reală, ci rămân agățate de firele virtuale, la îndemâna oricui va dori să le folosească împotriva ta peste câteva săptămâni, luni, câțiva ani.

Rețelele sociale, din ciudățenii greu acceptate au devenit un standard al existenței (cum, nu ai feisbuc?!). Un alt gigant și-a construit, sub deviza “do no harm”, o bază de date populată cu informații despre internauți care probabil este mai completă decât ar fi putut visa vreodată serviciile secrete. Oamenii anunță când intră într-o cârciumă, când sunt la concert, urcă poze-mărturie și declară, pe proprie răspundere, cu cine au fost în acele locuri. Ba, mai mult, își urcă, de bună voie și nesiliți de nimeni, trasee întregi înregistrate cu GPS-ul telefonului mobil, cu o precizie de 3 metri sau mai puțin.

Implicațiile sunt clare, anume că toată lumea știe sau poate afla, relativ ușor, cam totul despre tine. Unde ai lucrat, la ce facultate ai fost, la ce liceu, care-s rudele tale, ce prieteni ai, ce obiceiuri ai. Ai o problemă cu alcoolul? Nu mai poti ascunde asta cu ușurință, rețelele de socializare sunt probabil pline cu poze cu tine în ipostaze edificatoare. Ai călcat în străchini și ți-ai tras amantă(e)? În mod sigur un amic binevoitor va posta, naiv, o poză în al cărei fundal ești tu, dansând cu mâinile pe curul ei. Ai privacy settings și site-urile unde îți verși informația sunt securizate? Security shmecurity, există crackeri, există mandate guvernamentale, există data leaks “accidentale”, e ok.

Ceea ce mă face să ajung la problema “unde ne oprim”? De exemplu, cine în toate mințile și-ar urca ADN-ul decodificat pe un site? Deja sequencing-ul a devenit accesibil, din câteva mii de dolari acum toată distracția costă numai câteva sute. Pe viitor, poate va fi 100. Mai târziu, după ce avansul tehnologic își urmează cursul, va fi 30. Sau poate va fi un serviciu gratuit, oferit de vreo rețea socială, singura șmecherie fiind că, după decodificare, vei fi asaltat de reclame și conținut targetat pe, ce altceva decât caracteristicile tale genetice. De la medicamente, până la sacoul ăla care arată bine pe un blond cu ochi verzi și care are ușoare tendințe către supraponderabilitate, sau recomandări de aziluri pentru că ai o genă care-ți triplează șansele de a face cunoștiință cu neamțul Alzheimer, de exemplu.

Din punct de vedere social, ceea ce acum un an era scandalos, acum face parte din banal. Din punct de vedere tehnologic, ceea ce acum două decenii era aproape inimaginabil, acum a devenit realitate, așa că trendul actual nu duce nici către o nivelare a volumului de informații împărtășit cu restul lumii prin canalele digitale, și nici către o plafonare a tehnologiei care să limiteze puterea de procesare și capacitatea de stocare a tuturor datelor aditionale. Din contră, tendința este de creștere continuă.

Do no harm, ei pe dracu.

Oamenii, ca niște oițe ingenue, eliberează tot puhoiul ăsta de informații confidențiale (informații pentru care în trecut autoritățile statale trebuiau să muncească serios) în pâlnii virtuale, așa-zis securizate, ce aparțin unor corporații listate la bursă, având în același timp pretenția ca acele corporații să dea dovadă de verticalitate.

Păi de când o corporație are ca scop principal făcutul de bine? De când scopul unei corporații este acela de a apăra intimitatea? De când au renunțat corporațiile la grafice de profit, la presiunile investitorilor, la apărarea propriilor interese în detrimentul drepturilor oamenilor, o siluire a drepturilor care începe cu obligativitatea lucrului peste program pentru norocoșii corporatriști, continuă cu cursa pentru obținerea celei mai ieftine mâini de muncă din cele mai productive sweatshop-uri cu putință și finalizează ca într-un porno de duzină cu lipsa totală de etică în ceea ce privește direcția în care e îndreptată toată puterea datelor acumulate de la eventualii clienți?

Sau credea cineva cumva că toate serviciile astea moka de care ne folosim sunt chiar moka?

Nu sunt diferit, dacă mă gândesc la câte chestii confidențiale am vărsat în digital, mă sperii. Sunt însă conștient de mult timp de lipsa de intimitate digitală și sunt fericit că e mult mai greu să fiu catalogat drept paranoic sau cinic atunci când vorbesc despre asta mulțumită (da, da, mulțumită, nu datorită) presiunilor autorităților din ultima vreme de a crea un fond legislativ care să faciliteze accesul la, practic, tot ce ține de digital (dintre care cele mai mediatizate sunt SOPA, PIPA, și ACTA). Mai mult, ultimele scandaluri legate de programele de supraveghere ale autorităților din anumite țări care, teoretic, ar fi trebuit să fie stâlpi ai libertății și apărători aprigi ai intimității individului, nu fac nimic decât să-mi întărească convingerile cum că ne îndreptăm către un stat global mai mult sau mai puțin asemănător cu cel visat de Orwell. Asta, dacă nu suntem deja de ceva vreme în acel stat, căcatul începând abia acum să iasă la suprafață.

Toate-s nouă și vechi îs toate

Ce e interesant, totuși, e felul în care s-a schimbat percepția publicului cu privire la cât de acceptabilă/suportabilă este monitorizarea.

În anii 70, în urma scandalului Watergate, au fost judecate și condamnate 43 de persoane, 12 dintre care fiind înalți oficiali ai administrației Nixon. Ba chiar Nixon, fiind confruntat cu posibilitatea de a fi condamnat de Senat, și-a dat demisia. Primul și singurul (până acum) președinte american care a făcut asta. Bun, contextul era diferit, monitorizarea era îndreptată împotriva oamenilor din interior, cu scopul de a șantaja și a mușamaliza anumite… hai să le zicem nereguli. Plus că, pe atunci, pentru a instala sistemele de monitorizare, trebuia să intri oarecum prin efracție.

Acum, este monitorizată toată lumea, fără discriminare, cu ajutorul unor legi obscure, legi atât de mișto încât companiile vizate nici nu au voie să spună dacă au fost sau nu obligate să deschidă robinetul cu informații. Pot doar să sugereze, într-un mod extrem de interpretabil, că zvonurile sunt adevărate. Iar despre scop? Prioritatea monitorizării contemporane, cel puțin la nivel declarativ, este de a preveni terorismul. Ce s-a întâmplat în Septembrie 2001 a fost un precedent extraordinar pentru a pune bazele unui sistem de cârmuit populația prin frică. Si sistemul funcționează. Adică, ce contează încălcarea unui lucru atât de mărunt precum intimitatea individuală atunci când alternativa este un avion înfipt în Pentagon sau într-o zonă dens populată? Ce, ai cumva ceva de ascuns?

Principiul de funcționare, în ambele cazuri, este aceleași – înregistrăm informații de-a valma, urmând să le folosim, dacă este cazul, împotriva celor vizați. Diferența stă în volumul de informații înregistrate și în faptul că, aparent, acum e legal să faci asta.

Pentru a dilua și mai mult limitele dintre virtual și real, banalele si oarecum benignele principii de monitorizare a vizitatorilor unui website sunt implementate și în viața reală. Un magazin din Statele Unite s-a apucat să monitorizeze vizitatorii prin intermediul semnalelor wifi emise de device-urile din buzunarele acestora. Practic, sunt urmărite exact aceleași chestii ca în online: ce conținut “accesezi”, ce pattern de deplasare în site ai, cât stai într-o anumită secțiune și care este ultimul conținut accesat înainte de a părăsi site-ul. Problema nu e neapărat monitorizarea în sine (plus că au și avertizat vizitatorii printr-un afiș), ci faptul că, pentru monitorizare, sunt folosite niște date dupa care poate fi identificat ulterior device-ul. În contextul actual, în care datele stocate nu sunt, în realitate, confidențiale, this is a big no-no.

Iar dacă cineva vrea să vadă ce faci în casă, nici măcar intrarea prin efracție pentru a instala un microfon sau o cameră de supraveghere nu mai e necesară. Nu mă refer la camerele IR care văd prin pereți sau la alte echipamente care costă o căruță de bani, ci la radarele pasive care utilizează rețelele de wifi existente (tehnologie care practic nu necesită nicio investiție majoră, putând fi folosite routerele existente), sau la multitudinea de device-uri pline de senzori și camere pe care le avem instalate prin casă și care tehnic vorbind, ar putea fi folosite în scopuri necurate.

În răzbel, mai tăt îi permis

În timpul ăsta, toate națiunile din lume care au o lingură-n ciorbă își izolează și își protejează pe cât posibil vestigiile digitale, pe toate fronturile.

Americanii aleargă de ceva vreme după Assange și, cumva, se pare că nu reușesc să pună gheara pe el. Snowden, cel care a dat cu fofârlica apropo de programul de monitorizare PRISM al NSA-ului, e și el pe drumuri și caută o țară binevoitoare care să îi ofere azil.

Revoluția digitală din Moldova a demonstrat puterea internetului în general și a rețelelor sociale în special. Turcii profită și ei de internet, făcând cunoscute lumii întregi actele de violență ale poliției împotriva protestatarilor pașnici, în ciuda succesului înregistrat de autorități în înnăbușirea canalelor media clasice. Autoritățile din Libia au încercat să taie și accesul în digital, dar acest mediu este atât de virulent încât deja se scurseseră în exterior informații despre revoltele din țară. Naiba știe ce s-a întâmplat în Mai când Siria a fost deconectată de la Internet.

În contextul actual, se mai miră cineva că autoritățile statale sunt atât de speriate de puterea oamenilor încât își îndreaptă arsenalele digitale împotriva acestora?

La nivel internațional, Iranul a mușcat-o deja cu centrifugele virusate, așa că acum își izolează toată infrastructura de telecomunicații. La fel, rușii și chinezii își taie legăturile cu exteriorul și pun în funcțiune interneturi statale, cu sisteme de operare concepute și aprobate de autorități, iar americanii refuză importurile producătorilor Chinezi de echipamente de telecom.

Concluziile e două

Prima, că oamenii reacționează extrem de diferit în offline si în online, iar ceea ce funcționează și e mai mult sau mai puțin acceptabil într-un mediu este total inacceptabil în celălalt. Ca nație, dacă tot vrei să o arzi orwellian, ar fi bine să îți dai seama de asta înainte ca oamenii să se prindă că funcționarii publici știu ce număr poartă restul populației la chiloți. Din păcate, memoria colectivă e scurtă, neregulile sunt uitate rapid, așa că dacă există suficientă presiune și pârghie, aceleași măsuri vor fi cu siguranță implementate mai eficient în viitor.

A doua concluzie e că, fie că ne dăm seama au ba, ne aflăm într-o stare globală de conflict, lumea aflându-se într-o tensiune constantă generată de un război rece digital, cu toate implicațiile unui conflict (armat sau nu). Una dintre implicații este că poporul trebuie să țină în spate mai toate consecințele acestui conflict, iar felul în care acesta reacționează la genul ăsta de presiune este, de multe ori, prin revoltă. Iar cum conflictul actual este unul digital, și revolta tinde să se manifeste în același mediu.