Când eram mic (nu, nu e un post din categoria “pi vremea mea”), de fiecare dată când strâmbam din nas la mâncare sau la jucării, părinții îmi aduceau aminte că ar trebui să fiu fericit că am atâtea și că alții nu au nici măcar un sfert din ce am eu. Mă enervam, nu pricepeam cu căp’șoru’ meu mic de ce mă tot freacă la icre cu asta și ce treabă am io cu ăia care n-au, dar în general făceam ceea ce spuneau ei, așa că înghițeam în sec și terminam ciorba. Ei erau cei mai mari, adulții, și în mod sigur știau ei ce știau.

Ajuns fiind la o vârstă ușor mai înaintată (că de maturitate, din păcate, se pare că nu prea poate fi vorba), observ cu privirea încețoșată de durerea datului cu tesla-n ouă că, deși am capul mult mai mare, apucăturile-mi sunt la fel de zmuncite și am, în continuare, tendința de a lua lucrurile de-a gata și de a nu fi în stare să le apreciez decât după ce mă dau temeinic cu capul de părete. Așa că, dacă nu-mi convine ciorba, nu ezit în a-mi da cu părerea-n baltă și cu mucii-n fasole în cel mai direct și necizelat mod cu putință, fără a mă gândi că povestea nu are nicio legătură cu ciorba în sine, ci cu cine a gătit-o și cu porțelanul în care ți-a fost pusă-n față. Apucături de copitată, care va să zică.

Ce legătură are ciorba cu fasolea și cizelarea cu ceea ce alții nu au nici măcar pe sfert? Păi, dacă tot m-am apucat în seara asta să fac uz de comunicarea (prea) directă, zic să nu fac excepție nici acum și s-o dau din fundul grădinii, fără perdele:

În momentul în care femeia care te ține de braț se apucă să tapeteze, în nebunia ei frumoasă de femeie, toată peștera (virtuală sau nu) cu poze cu tine și cu ea, e foarte important să-ți scoți capul din fund și să te lepezi repejoru’ de orice urmă de egocentrism.

Se pare că zodiile de foc au un fel aparte de a se exprima, cu atât mai mult cu cât au ascendent în taur. Pardon, în bou. Așa mi s-a șoptit acum ceva vreme-n cască, așa repet și eu. Așa că atunci când deschid gura, nu o să fie clar că pricep că nu e vorba de cum mi se văd șuncile de sub tricou, că nu sunt poze de impresionat pițipoance pe internet, că parte a “neliniștii” pe care o simt atunci când văd că my significant other s-a apucat să posteze poze cu dizgrațiosul subsemnat se datorează faptului că ăsta e teritoriu nou pentru mine și că nicio altă femeie nu a mai făcut asta. Stiu că acum sunt ăla la care mă uitam în pozele cunoștințelor mele de gen feminin, ăla cu burtă, poate cu ceva chelie, strâmb, slab ca bățul, cocoșat, cu un neg imens pe nas sau cu urechi clăpăuge, în fine ăla la care mă uitam câș și nu pricepeam ce naiba are așa de special. Stiu că fiecare postare dintr-asta înseamnă că, deși eu nu sunt foarte sigur ce am în plus, ea știe și asta e tot ce contează, și știu că în fiecare poză e o declarație nescrisă de dragoste.

Nu, nu, deși știu toate astea, tot ce-mi va ieși pe gură va fi un… ceva aproape articulat: “nu place, de ce nu întrebi înainte, da’ dacă tot ai pus, lasă”. Cum adică “de ce nu întrebi?” Da’ de ce căcat să întrebe, sunt bou? În loc să îi răspund la declarațiile repetate de dragoste, eu mă oftic că peștera e tapetată cu poze cu mai multe forme decât mi-aș dori, așa că îi dau echivalentul unui dos de palmă verbal, lăsând-o năucă și probabil întrebându-se dacă mai are rost să-și dea prea curând jos chiloții de fier în preajma mea. Că oftica-mi trece repejor și-mi dau seama de toate chestiile de care povesteam mai sus, asta nu mai contează, ce-am dat pe gură nu mai poate fi băgat înapoi. 

Copitatul de serviciu a dat cu bățul în baltă, a împrăștiat ceva noroaie, iar acum așteaptă să vadă ce se întâmplă după ce se limpezește ochiul de apă.