Deși metafora nu îmi aparține, îmi place să vorbesc despre ghețușuri.

De exemplu, că ai un fals sentiment de control atunci când îți faci vânt si aluneci pe gheață cu zâmbetul pe buze. Știi unde te îndrepți, cu ce viteză, știi când trebuie să faci pasul ăla mărunt ca să sari de pe el și să te întorci pe teren nealunecos.

Că, atunci când te dezechilibrezi puțin, zâmbetul se strâmbă și el puțin.

Că dacă te dezechilibrezi ceva mai tare, sunt șanse mari să cazi și dacă se întâmplă asta nu știi unde și cum vei ajunge. Ori cazi doar tu, ori apuci pe cineva, instinctual, de turul pantalonilor. Că dacă apuci pe altcineva, acela sau aceea se ve dezechilibra și veți cădea împreună; poate ea sau el vă cădea peste tine, poate tu peste el sau ea, poate unul lângă altul, dând amândoi cu curul de gheață la fel de tare…

Poate fi începutul unei povești de dragoste, dar la fel de bine poate fi și sfârșitul poveștii. Sau un nou volum, capitol, paragraf.

Că, atunci când cazi împreună cu cineva, e posibil ca persoanei ce s-a trezit apucată de pantaloni, după ce se ridică, se scutură, îți întinde mâna să te ridici și tu și-și alungă durerile cu un zâmbet îndrăzneț, să îi fie mai frică decât ție să se apropie de următorul ghețuș, să se întoarcă pe acel tărâm alunecos pe care avem impresia că-l controlăm dar care în realitate ne controlează în totalitate.

Că mai dă-le naibii de ghețușuri, că fără ele totul e plicticos, alb, imaculat, scârțâie sub ghete și că e mai bine să tot cazi cu cineva decât să mergi prin sterilitatea zăpezii perfecte.

…dar asta nu înseamnă că nu mi-e frică.