…sau viitoarea ta inimă. Sau un nou lob sănătos pentru ficatul tău îmbolnăvit. Sau orice organ transplantabil.

Drumul organelor ăstora începe, de obicei, ca în poza de mai jos. Un (probabil) începător, spărgându-se în figuri în faţa unei don’şoare, unui prieten sau a unui necunoscut de pe trotuar, cu un aparat foto îndreptat spre el. Un scuterist care, vezi doamne, se grăbeşte prin centru (da, către comentariul ăla este link-ul).

O pietricică. Atât, şi-ar fi fost de ajuns.

Dacă, după vreo două-trei cascadorii de genul nu ajung pe lista donatorilor, organele transplantabile o să se simtă invincibile şi o să-şi dorească mai multă putere, mai multă viteză. O să-şi ia un motor. De viteză, preferabil. O să renunţe la cască. La protecţii. La cizme.

Şi după aia vezi articole pe forumurile de specialitate. În care tuturor le pare rău. Toţi spun, indiferent de situaţie, că X-ulescu nu a avut nicio vină. Că din cauza conservarilor, acum doarme cu crucea-n braţe. Deşi X-ulescu gonea cu ‘busa-n roşu. Desi X-ulescu mergea cu bulina galbenă pe un motor de 1000.

Nu mă înţelegeţi greşit. Am avut amici care au fost aruncaţi la zeci de metri de pe motor de nişte dobitoci care şi-au luat permisul pe pile. Care şi-au făcut faţa praf de colţul bordurii, deşi purtau casca cu vizorul tras. Care au stat cu gâtul, picioarele şi mâinile în gips. Am avut amici care au scăpat doar cu o zgârietură şi am cunoscut oameni care acum nu mai sunt, tot datorită unor conservari idioţi.

Dar cunosc şi unii care o cer. Care fac wheelie-uri şi nose-wheelie-uri. Care nu ştiu ce dreacu e aia prioritate. Care trec de la scuter la ‘busa. Care fac şcheme noaptea, în intersecţii. Care se laudă că au mers cu 300 pe un drum care a luat cel puţin 10 vieţi în ultimele 6 luni…

… care, în curând, vor fi doar atât – nişte organe numai bune de transplantat.