Tag Archives: depresii

Nimic nu se compara cu depresia

Leave a Reply

Sinead O’Connor s-a convertit la Islam, din aceleasi motive pentru care majoritatea vesticilor care se convertesc fac asta. E un om… macinat, care a suferit si care sufera extraordinar de mult si care nu a reusit sa gaseasca suportul de care a avut nevoie in cultura vestica. Si nu, nu e cu mult mai “defecta” decat suntem noi, toti ceilalti. Depresia este una dintre bolile cele mai raspandite in societatea moderna si, cu cat te duci mai mult in “vest”, cu atat oamenii sunt mai straini unii de altii, mai preocupati de sine si mai singuri.

Religia este un instrument care are puterea de a aduna oamenii, de a-i normaliza prin intermediul regulilor si ritualurilor comune care trebuiesc respectate si la care trebuie sa participe toata lumea. Islamul in sine nu e malefic, asa cum nici crestinismul nu e. Dar cum drumul spre iad e presarat cu intentii bune, asta nu a oprit cruciadele, si asta nu opreste razboaiele, atentatele si crimele comise in numele religiei.

Bine, Islamul nu e Islamism. Islamismul este extremist, restrictiv, ermetic si intolerant. Nu exista cale de mijloc, nu vrea sa se adapteze locurilor in care ajunge, vrea ca locurile respective sa se schimbe dupa sistemul sau de valori si dupa legile sale. Legi care-s cam invechite, cum sunt si cele ale crestinismului, de altfel, cu doua diferente majore, anume ca crestinismul a trecut de perioada extremista (in mare parte, mai au unii tendinte de pus pumnul in gura) si ca sistemul legal in lumea moderna este deconectat de religios. Dar as putea spune ca pasul de la unul la altul este mic, mai ales cand nu esti nascut in acea religie si vrei sa apartii cat mai mult si cat mai repede.

Partea trista nu e neaparat convertirea. Partea trista este ca, in ciuda tuturor neajunsurilor, Islamul ofera ceva ce societatea vestica nu mai poate oferi: suport. Acolo nu te uita nimeni, acolo tot timpul e cineva care se intreaba cum de nu ai mai venit la rugaciune, acolo nu esti lasat singur cu demonii tai. Acolo esti acceptat asa cum esti (cat timp le respecti regulile), oricat de rupt ti-ar fi sufletul, si acolo este nevoie de tine. Este nevoie de tine… Este nevoie de tine… Este nevoie de tine… Este nevoie de tine…

Depresia se trateaza cu oameni. De asta s-a convertit Sinead O’Connor.

Vreme bună, monşer

1 Reply

Numai bună de ieşit cu bicicleta pe coclauri, de şters praful de pe aparatul foto şi de ieşit la un photowalk, de lâncezit într-un scaun de terasă şi aruncat bere pe gâtlej, de tolănit pe o bancă din parc şi privit, moşnegeşte, copii care se joacă şi oamenii care se plimbă.

Vreme bună pentru orice în afară de putrezit pe un scaun de birou, într-o seră modernă din sticlă, oţel şi betoane dar fără sisteme de ventilaţie funcţionale şi multe, multe, multe alte neplăceri care nu pot fi povestite decât urechilor privilegiate.

Bine era în facultate când, după 4 cursuri alături de prieteni, aveam liber la bere sau la explorat Bucureştiul pe atunci necunoscut mie.

Din tot sufletul, o primăvară frumoasă vă doresc. Ah, şi fiţi fericiţi, în puii mei, nu depresivi, aşa ca mine. :)

Mugetări. Oameni.

1 Reply

În general, lumea evită persoanele care au obiceiul de a spune exact ce gândesc. La o adică, nu e prea plăcut ca cineva să-ţi spună-n faţă că eşti mai prost decât o cizmă sau că arăţi ca un cur; ştii şi tu asta (chiar dacă nu eşti neapărat conştient, în mod sigur bănuieşti ceva) şi numai de vreo confirmare nu ai nevoie. Adevărul, de cele mai multe ori, e deprimant.

Pentru a te putea numi o persoană sociabilă, trebuie să fii prefăcut şi ignorant. Unii numesc asta “a vedea doar părţile bune ale unei persoane”. Dar să iei în considerare numai jumătate de pahar e semn clar de nebunie. În lumina asta, cei care-şi trec “sociabil” printre calităţile din CV sunt de evitat.

E nasol când îţi dai seama că viaţa mişto a fost până la 20 de ani

3 Replies

Că imediat după ce trec acei 20 de ani, apar adevăratele responsabilităţi, problemele, facturile de plătit, serviciul la care trebuie să te duci pentru a putea supravieţui, că nu poţi ieşi în fiecare seară la bere, că fiecare pizza comandată te rupe-n portmoneu cât două fripturi sanătoase făcute acasă, că dai cu pieptul pentru prima oară cu adevărata birocraţie, că toate taxele şi cheltuielile mici te rup, că societatea românească iubeşte să-ţi pună beţe în roate, că de fapt legea junglei e la putere, nu cea a bunului simţ, că…

… că de fapt nu eşti atât de inteligent şi rezistent precum credeai. Că începi să te loveşti din ce în ce mai des de pereţi peste care nu poţi trece, că mai toate piedicile ţi le pui singur, că…

… că de fapt eşti un şoricel, un pixel micuţ pe-un panou imens, că nu eşti leul de deasupra tutror rozătoarelor, că alţii sunt zeii care-ţi aruncă zâmbete atotputernice de undeva de sus de tot.

E deprimant când te gândeşti. Dar uiţi, te minţi cu cele câteva săptămâni de concediu pe an, te bucuri când primeşti salariul şi… te obişnuieşti.

… sau poate nu e bine să te obişnuieşti, poate ar trebui să lupţi. Pentru mai mult, pentru mai sus, pentru tot ce poţi. Dar e atât de greu şi-s atât de obosit…

… am nevoie de odihnă.

Din când în când…

8 Replies

….mi se îneacă corăbiile şi mi se duce tot cheful de…orice.

Îmi dau seama că nu e aşa de uşor cum pare la prima vedere şi-mi dau seama că, dacă e să se întâmple ceva, eu sunt cel care ar trebui să pună mecanismul în mişcare.

Îmi dau seama că, deşi răutăţile gratuite ale celor din jur se adună, acestea ar trebui ignorate. De fapt, persoanele care au tendinţa să fie… gratuite, ar trebui ignorate cu totul. Şterse. Date la gunoi.

Deşi ştiu cum ar trebui să privesc lucrurile, deşi ştiu cum aş putea ieşi foarte uşor din starea asta… pur şi simplu nu pot. Una e să priveşti detaşat şi alta e să fii în mijlocul rahatului.

Căcaturile se adună, lipsa de chef de muncă-şi face simţită prezenţa. Încet-încet, mă prostesc, mă transform în stereotipul pe care l-am urât întotdeauna – cel al ratatului robotizat, furnica care, din comoditate, s-a plafonat şi a pierdut orice interes de a devora noul, frumosul şi diferitul. Eu, care mă vedeam un conducător excentric. Ce-am visat şi ce-am ajuns… Da, da, muşchiul neexersat se atrofiază. Patetic.

Mi-ar plăcea să cred că se cheamă “dat cu pieptul de viaţă” şi m-aş simţi bine mai dacă aş crede că toţi oamenii au trecut prin asta. Aşa, mi-ar fi mai uşor… să ştiu că nu sunt nici primul, nici ultimul care se va simţi aşa. Numai că nu toţi au fost destul de proşti încât să dea cu pieptul de viaţă. Unii au ales să danseze cu ea. :)

Oare cum sună cuvintele astea citite de un necunoscut? Tot timpul am fost curios cum sunt văzut eu de către cei din afară. Fără amabilităţi, fără reguli de bun simţ. Doar datele raw, direct de pe senzor, fără prelucrare. Poate aici e problema. Poate-mi ocup prea mult timp cu asta…. Şi ne întoarcem la alineatul 4. Circular, eh….