Îi vezi, îi auzi, îi miroşi. Îi înjuri când împarți acelaşi autobuz cu ei, te împiedici de ei pe stradă, calci pe casele lor de carton fără milă, îi scuipi când îşi îndreaptă mâna tremurândă spre tine. Ei sunt oamenii străzii, nespălaţi, nesimţiţi, needucaţi. Ei sunt Prinții Cerșetori, cei ce câștigă mai mult decât majoritatea oamenilor muncitori din țara asta.

Ei sunt adevăratele scursori ale societății, deșeurile civilizației moderne, inconștienții ce și-au vândut șansa pe un pahar de vodkă ieftină, pe conținutul unui buzunar străin, pe o doză de halucinații, sau pe cine știe ce alt moț de praf strălucitor. Este vina lor, sunt deciziile lor proaste, luate în pripă, greșelile lor. Ei și-au ales calea, ei au ales să trăiască în propriul lor jeg.

Veți spune că sistemul bolnav din România e de vină. Că statul nu ajută pe nimeni să-și construiască un viitor, că tot ce știe e să ceară dar să nu dea nimic înapoi cu adevărat. Dar totuși, sistemul ăsta al nostru nu este cu mult diferit față de cel din oricare altă țară.

Așa zisa democrație (nu cea teoretică, utopică – cea practică, cea de zi cu zi, cea aplicabilă) este doar o fațadă șubredă ce acoperă adevărata lege, cea a junglei. Competitivitatea este dusă la extrem, orice mijloace fiind acceptate pentru eliminarea indivizilor slabi. Asta nu este o problemă defel, deoarece animalul uman e o ființă destul de tare pentru a se ridica din propria-i cenușă. Da, maimuța bipedă, creatura fără gheare, colți sau blană, dar cu un creier imens în comparație cu restul animalelor – maimuța asta e adevărata pasăre Phoenix. Problema e că animăluţul ăsta roz este comod și leneș, de multe ori neavând chef să profite de unicul ei avantaj în fața celorlalte forme de viață de pe Terra: inteligența. În era asta, ca în orice altă eră, de altfel, comoditatea și lenea reprezintă slăbiciuni de neiertat.

***

Acum, după ce ați citit asta, sunt curios câți dintre voi ați fost de acord cu ceea ce am spus mai sus. Câți ați fost atât de dobitoci încât să credeți că o persoană, după ce a fost batjocorită și bătută toată viața de către cei ce au avut mai mult noroc, după ce a mâncat din gunoaie, după ce frica de a-și ridica capul din noroi i-a fost inscripționată adânc în conștiință – câți sunteți îndeajuns de dobitoci încât să credeți că acel om va mai avea curajul sau puterea să-și ridice capul și să lupte pentru mai mult, pentru o viață bună?

Și să zicem că acel om își va ridica, la un moment dat, capul din noroi. Va lupta el corect? De ce să nu fure, când alții, îmbrăcați mult mai bine decât el, i-au furat papucii jerpeliți într-o noapte rece? De ce să nu-i dea cuiva în cap, când niște capete seci l-au trosnit în stația de tramvai cu curelele lor dotate cu catarame grele inscripționate D&G? Ba din contra, va considera că ceea ce face el este corect; el fură și bate pentru supraviețuire, pentru hrană, pe când ceilalți l-au agresat doar de dragul distracției.

E greu să te pui în pielea unei astfel de persoane? Corect, poate fi puțin mai dificil.

Să presupunem că ați locuit o viață întreagă într-un loc al vostru – numai al vostru – și, dintr-o dată, vă treziți că nu mai aveți absolut nimic. Pereții ce vă apărau până acum de toanele vremii, de privirile curioase ale celorlalți, pereții ce vă adăposteau toată agoniseala de-o viață au dispărut dintr-o dată. Câți dintre voi, dacă ați fi în situația celor de mai jos, ați mai avea puterea psihică de a renaște, ca pasărea mitologică, din propria cenușă?

Eu nu cred că aș rezista. Nu cred că aș avea destulă putere pentru a o lua de la capăt. Aș deveni o umbră ce ar începe să bântuie străzile orașului, fără țintă, fără scop.