Nu întotdeauna plecatul departe al copiilor se explică prin căutarea unui trai mai bun și respect în altă societate. Uneori plecarea e o fugă.

Părintele nu trebuie să ajungă (sau să aibă pretenția) să fie văzut de către copil “ca o zână”, iar copilul nu ar trebui să fie vreodată văzut drept salvarea acelui părinte. E datoria părintelui să se salveze singur, fără să îi ceară copilului să fie viața pe care nu o poate sau nu a putut-o trăi și fără să îi pretindă acestuia să acționeze pe post de cârjă pentru a sprijini neputința celui care ar trebui să fie adultul din familie.

Iar copilul nu ar trebui să fie nici folosit drept instrumentul părintelui de PR. De ce să-și vadă imaginea, poveștile și viața întinse gratuit peste tot în media, fie că e social sau nu? Părintele vrea să fie persoană publică, perfect, dar asta nu înseamnă că și copilul trebuie să fie la fel. Părintele vrea să fie în lumina reflectoarelor societății, asta nu înseamnă că și copilul trebuie să-și ardă retina în aceleași becuri.

Apoi, să îți lași copilul la bunici și să-l vizitezi doar în weekend-uri, dând vina pe serviciul tău care “trebuia” să fie pe primul loc, se cheamă abandon, oricum ai învârti-o.

E întotdeauna vina părintelui că nu a “putut” găsi soluții. Întotdeauna există alternative, niciodată nu trebuie să fii tu ăla care pleacă peste mări și țări, care lipsește cu zilele sau săptămânile, care “se jertfește” pentru neam și patrie. Că nu le vezi, nu vrei sau nu poți să alegi alternativele, asta ține de preferințele și limitările tale personale.

De regulă e despre bani sau despre poziție socială, și e despre faptul că părintele își dorește lucrurile astea mai mult decât să stea împreună cu copilul său. În asta constă schimbul, de regulă, și e o chestie la fel de cinică precum sună. Poate nu ajungea primar dacă nu mergea în țară și-n Afganistan și alegea să-și vadă copilul în fiecare zi.

Unde mai pui ca peste durerea asta pe care o simte copilul se adaugă și toate poveștile părintelui de “cât de greu mi-a fost mie”, povești care au efectul de a nega durerea copilului, fie că e exprimată sau nu. Cu atât mai mult cu cât este exprimată. Una e să spui “a trebuit, nu am avut de ales”, alta e “nu am știut să fac mai bine”. Copilul va simți diferența, întotdeauna. Va ști că acolo a fost făcută o alegere, nu a fost o obligație.

Așa că puteți să o faceți pe fata aia oricum, că e comunistă pe banii lui mă-sa (deși pare să fie destul de pe picioarele ei, sincer), că e ghei, că e cu sindicatele sau ce alte bălării vă trec prin cap.

Unu la mână, nu e neapărat treaba noastră ce face ea cu viața ei.

Doi la mână, faptul că o judecați nu schimbă cu nimic faptul că durerea aia pe care o simte e poate una dintre cele mai nasoale pe care le poate simți. Durerea de a nu se simți dorită, de a fi un deranj, o piedică în calea împlinirii părinților ei, de a fi abandonată, de a se simți folosită. Astea-s acolo și dor. Dor în draci.

Așa că în societatea asta moralistă precum lupul, vin eu să spun că are dreptul să spună ce vrea, în orice mediu dorește, despre oricine, să dinamiteze orice carieră, orice partid, orice. Public, privat, cum își dorește. Așa cum ea nu a avut de ales, la fel nici maică-sa nu ar trebui să pretindă controlul asupra acestor lucruri. Ba mai mult și iarăși împotriva valorilor creștine după care ne ghidăm, are dreptul să nu-și ierte părinții, iar ăsta ar trebui să fie un drept fundamental, din punctul meu de vedere.

Eu sper să-și găsească liniștea și pacea cât mai repede și să înceapă să-și trăiască viața, aia a ei, fără a o mai folosi pe maică-sa drept reper, indiferent că e pozitiv sau negativ. Să poată zice un simplu: “Mersi de viață, acum la revedere.”