Tag Archives: credit

În România e mai bine să fii proprietar decât chiriaş

6 Replies

Deşi la început nu eram prea convins, acum îmi pare bine că m-am stresat puţin anul trecut şi am reuşit să trec de la statutul de chiriaş la cel de proprietar plătitor de rate la bancă.

Trecând peste condiţiile mai bune de trai, peste faptul că proprietarul rromân nu prea pricepe ce-i aia intimitate (m-am trezit de vreo 2-3 ori cu domnu’ în casă, venit într-un control neanunţat), sau peste faptul că nu ştiam sigur dacă peste 3 luni voi sta sau nu în acelaşi loc (cu contract nu ştii dacă mai are chef să-l prelungească, fără contract… mai bine nu), ajungem la partea financiară.

Chiria medie pentru un apartament de 2 camere în Bucureşti este de 368€ (sumă destul de apropiată de cât plăteam eu), în timp ce rata pe care o plătesc pentru un apartament de 3 camere este mai mică de 300€, diferenţă care se traduce într-un câştig de ~ 70€ lunar, bani la care mai adaugă cei câţiva € pe care-i primesc de la dom’ coleg de apartament – uite că se face o sumă destul de frumuşică, care poate fi investită în curul personal sau în lucruri folositoare pentru apartament. De exemplu, cuierul ăla pe care nu am apucat până acum să-l cumpăr şi să-l montez pe hol. :)

RANT: Sistemul bancar şi era comunicaţiilor

12 Replies

Ca parte a procesului de trecere în rândul sclavilor cu rate pe (foarte) mulţi ani, a trebuit să retrag o anumită sumă din contul de economii deschis la o oarecare bancă mioritico-franţuză.

Pentru a evita comisionul de transfer bancar mai mare decât cel de retragere (“genial” lucru!!!) şi pentru nu umbla ca tembelul prea mult timp cu o găleată de bani după mine, normal ar fi fost să mă duc la bancă fix înaintea semnării contractului de v/c.

Cu toate astea, obişnuit fiind cu “normalitatea” balcanică peste care am dat la tot pasul în timpul căutării apartamentului şi fiindcă nu am anunţat banca din timp că vreau să scot ceva mai mulţi bani (greşeala mea – sunt şi eu român), mi-am luat o marjă de eroare demnă de un paranoic şi m-am prezentat la ghişeu cu 3 ore şi ceva mai devreme – suficient timp pentru a scoate banii şi a traversa relaxat strada până la notar (eventual de a mă deplasa la o altă sucursală, în caz că nu aveau destui bani în sertare).

Ei, pare-se că bine am făcut. Odată ajuns în faţa ghişeului, aflu cu stupoare că, dacă vreau să retrag bani sau să fac operaţiuni pe un oarecare cont deschis în localitatea Ţ, de exemplu, nu am cum face chestia asta de la o altă sucursală a aceleiaşi bănci.

Cel puţin nu uşor pentru că, pentru a putea intra în posesia banilor mei, aflaţi în contul meu, a trebuit să-mi omor nervii şi să stau ca dobitocul în bancă două ore jumătate:

  • jumătate de oră stat la coadă – bună treabă, un singur ghişeu deschis într-o sucursală dintr-o zonă aglomerată din centrul Bucureştiului;
  • prima oră mi-am petrecut-o contrazicându-mă cu reprezentanţii băncii, care care nu puteau înţelege de ce situaţia e de-a dreptul stupidă. După capul lor, trebuia să frec 24 de ore (din care 14 ore pe drum), pentru a ajunge la sucursala lui peşte prăjit unde mi-am deschis eu contul;
  • a doua oră am petrecut-o aşteptând să-şi mişte posterioarele cei de unde mi-am deschis contul şi să trimită prin fax o copie după copia cărţii mele de identitate şi după nuş-ce alt formular pe care se pare că l-am completat în momentul în care am deschis contul.

Apropo de ultimul punct, am aflat apoi, de la altă sucursală a băncii lui peşte prăjit că, pentru a evita toată distracţia asta, trebuia să prezint două acte de identitate cu poză. Adică, în afară de cartea de identitate sau buletin, trebuia să scot şi permisul de conducere – lucru pe care, de altfel, l-aş fi făcut cu cea mai mare plăcere dacă mi s-ar fi spus. Eh, dac-ar şti stânga ce face dreapta…

În fine, după acele ore pierdute în bancă, s-au trezit omuleţii că nu au destui bani în prăvălie (aici, ce-i drept, nu au greşit cu nimic – faptul că nu am anunţat din timp cât vreau să scot a fost buba mea), au dat două telefoane şi m-au trimis la o sucursală mai mare, aceasta aflându-se – norocul meu – relativ aproape.

30 de minute mai tărziu, după ceva alergătură şi după fix 3 ore de la începutul poveştii, ajung la notariat, numai bine pentru a putea citi draftul de contract în linişte şi a mă putea bucura din plin de cele 15 minute de întârziere ale vânzătorului.

Primii paşi către prima casă

9 Replies

Chiar dacă-mi voi deconsipra măreţul plan care, în ultimul timp, mi-a consumat absolut tot cheful de a dansa cu degetele pe tastatură, nu mă pot abţine sa nu răbufnesc şi să mă-ntreb de ce cucu calului agenţii imobiliari sunt atât de miserupişti şi de ce piaţa imobiliară seamănă mai mult cu un bazar decât cu un magazin axat pe…

…seriozitate. Cred că, în ultimele 2 săptămâni, mi s-a întâmplat de vreo 20 de ori să arunc cu-n telefon într-o agenţie şi să mi se spună că voi fi sunat mai târziu, că agentul ori e la vizionare şi nu poate răspunde la telefon, ori e cu pixu-n mână şi semneaz-un contract, ori are diaree şi nu are cum vorbi între pârţuri. Cum era de aşteptat, telefonul a venit din părţi (în fine, am avut ceva succesuri după ce am revenit eu cu un telefon… de câteva ori).

Vă sunăm noi. Ca la un interviu în care te-ai băşit în hol, în timp ce treceai pe lângă viitorul tău şef de departament, ai pătat cămaşa tipei de la HR cu muci atunci când ai strănutat fără să duci mâna la gură şi l-ai împins din greşeală pe CEO în timp ce ieşeai din clădire. Situaţia e total ipotetică – încă nu mi-s destul de porc încât să fac aşa.

Apropo de cele de mai sus, considerând că nu am făcut nicio gafă la telefon, mă întreb de ce agenţii imobiliari au fost atât de miserupişti. Proastă pregătire? Poate. Lipsă de chef? Posibil. Oboseală? Iarăşi posibil – ştiu cam cât de mult e frecat un agent imobiliar. Dar totuşi, la fel ca totul în lumea asta, cred eu că mai degrabă este vorba de…

…bani. Înţeleg că sărăntocii ca mine (fără urmă de ironie), care încearcă să se prindă de programul prima casă şi care caută pereţi mai noi de ’77 cu mai puţin de 60.000 de europeni, nu-s aşa de interesanţi. Înţeleg că cei din comuna bucureşti au fost obişnuiţi cu modelul mulţi clienţi-puţine case dar, din păcate pentru ei, balanţa s-a înclinat oleacă-n (a se observa regionalismul de moldovean venit pă capul bucureştenilor, la furat de gioburi şi muieri) cealaltă parte, iar caii verzi de pe pereţi nu se mai vând la 100.000 două camere. Euro, naturlich, că noi estem europeni.

Toată treaba stă ca la pepeni, de fapt; la noi, oamenii preferă să vândă puţin, scump şi să fie nevoiţi să arunce ceva pepeni pentru că se strică, decât să stabilească un preţ corect şi să ruleze multă marfă într-un timp mic, fără să trebuiască să arunce nimic. Şi, tot ca la pepeni, dacă unu’ găseşte un fraier care să cumpere de la el, chiar dacă preţul său este mai mare cu 50 de bani, atunci toată piaţa tre’ să mărească preţul, aproape din reflex. Doar n-or fi ei mai fraieri, să vândă pe mai puţin, nu? Asta e, românii iubesc să se ţigănească, asta e mentalitatea locului, tre’ să ne adaptăm şi să acceptăm că suntem…

…puturoşi. Mulţi proprietari refuză să vândă pe credit. Cu alte cuvinte, le e atât de lene să facă două drumuri la notar şi unul la bancă încât, în loc să-şi mişte curul, preferă să aştepte până la paştele cailor să vină gigel-peştele şi să-i arunce cu câteva zeci de mii de roţi de caşcaval sănătoase în contul bancar. Zic gigel-peştele, pentru că nu-mi imaginez cum un om cinstit poate face rost de atâţia bani cash pe cale legală. Asta, desigur, dacă nu e vorba de cineva care tocmai şi-a vândut casa, sau de un bunicuţ care a mâncat pâinea de ieri toată viaţa pentru a economisi ceva-ceva pentru nepoţi. Şi ştim toţi că ţara asta e plină de bunicuţi grijulii şi de oameni care se mută, nu?

Mai mult, unii proprietari au pretenţii de tot rahatul turcesc (glumesc, ăla e dulce şi bun – voiam să zic “căcat negru şi moale”). Am auzit de toate, de la cazurile minore, când te hotărăşti că vrei un apartament şi proprietarul e ok cu creditul, numai că imediat înaintea semnării ante-contractului se răzgândeşte şi-ţi zice că vrea cash, până la unul care voia să i se plătească tot soiul de comisioane, inclusiv cel de retragere a banilor din cont, doamne-fereşte să nu “piardă” el 0.ţ% căt era comisionul lui peşte (de ultimul am auzit de la iLL). Oricum, până acum nu am ajuns la fenomene de genul, aşa că…

…va urma. Momentan, doar atât. Sunt convins că, până acum, nu am văzut  nici măcar vârful iceberg-ului. În mod sigur articolul va avea continuare atunci când părul va începe să-mi cadă aşa cum pică frunzele toamna, adică după ce voi fi stat la ghişee dubioase şi cozi interminabile, pentru a plăti taxe tâmpite şi inutile. Eh, naiba ştie pe unde dracu mă va mai arunca frumuseţea de birocraţie rromânească, de tip “scarpină-te cu dreapta la urechea stângă, cu mâna petrecută prin spatele capului”. Noi să estem sănătoşi.

***

P.S.

V-a fost dor să citiţi ceva scris de mine? (cât de penibil o să fie dacă nu primesc niciun răspuns la asta :D)