Chiar dacă-mi voi deconsipra măreţul plan care, în ultimul timp, mi-a consumat absolut tot cheful de a dansa cu degetele pe tastatură, nu mă pot abţine sa nu răbufnesc şi să mă-ntreb de ce cucu calului agenţii imobiliari sunt atât de miserupişti şi de ce piaţa imobiliară seamănă mai mult cu un bazar decât cu un magazin axat pe…
…seriozitate. Cred că, în ultimele 2 săptămâni, mi s-a întâmplat de vreo 20 de ori să arunc cu-n telefon într-o agenţie şi să mi se spună că voi fi sunat mai târziu, că agentul ori e la vizionare şi nu poate răspunde la telefon, ori e cu pixu-n mână şi semneaz-un contract, ori are diaree şi nu are cum vorbi între pârţuri. Cum era de aşteptat, telefonul a venit din părţi (în fine, am avut ceva succesuri după ce am revenit eu cu un telefon… de câteva ori).
Vă sunăm noi. Ca la un interviu în care te-ai băşit în hol, în timp ce treceai pe lângă viitorul tău şef de departament, ai pătat cămaşa tipei de la HR cu muci atunci când ai strănutat fără să duci mâna la gură şi l-ai împins din greşeală pe CEO în timp ce ieşeai din clădire. Situaţia e total ipotetică – încă nu mi-s destul de porc încât să fac aşa.
Apropo de cele de mai sus, considerând că nu am făcut nicio gafă la telefon, mă întreb de ce agenţii imobiliari au fost atât de miserupişti. Proastă pregătire? Poate. Lipsă de chef? Posibil. Oboseală? Iarăşi posibil – ştiu cam cât de mult e frecat un agent imobiliar. Dar totuşi, la fel ca totul în lumea asta, cred eu că mai degrabă este vorba de…
…bani. Înţeleg că sărăntocii ca mine (fără urmă de ironie), care încearcă să se prindă de programul prima casă şi care caută pereţi mai noi de ’77 cu mai puţin de 60.000 de europeni, nu-s aşa de interesanţi. Înţeleg că cei din comuna bucureşti au fost obişnuiţi cu modelul mulţi clienţi-puţine case dar, din păcate pentru ei, balanţa s-a înclinat oleacă-n (a se observa regionalismul de moldovean venit pă capul bucureştenilor, la furat de gioburi şi muieri) cealaltă parte, iar caii verzi de pe pereţi nu se mai vând la 100.000 două camere. Euro, naturlich, că noi estem europeni.
Toată treaba stă ca la pepeni, de fapt; la noi, oamenii preferă să vândă puţin, scump şi să fie nevoiţi să arunce ceva pepeni pentru că se strică, decât să stabilească un preţ corect şi să ruleze multă marfă într-un timp mic, fără să trebuiască să arunce nimic. Şi, tot ca la pepeni, dacă unu’ găseşte un fraier care să cumpere de la el, chiar dacă preţul său este mai mare cu 50 de bani, atunci toată piaţa tre’ să mărească preţul, aproape din reflex. Doar n-or fi ei mai fraieri, să vândă pe mai puţin, nu? Asta e, românii iubesc să se ţigănească, asta e mentalitatea locului, tre’ să ne adaptăm şi să acceptăm că suntem…
…puturoşi. Mulţi proprietari refuză să vândă pe credit. Cu alte cuvinte, le e atât de lene să facă două drumuri la notar şi unul la bancă încât, în loc să-şi mişte curul, preferă să aştepte până la paştele cailor să vină gigel-peştele şi să-i arunce cu câteva zeci de mii de roţi de caşcaval sănătoase în contul bancar. Zic gigel-peştele, pentru că nu-mi imaginez cum un om cinstit poate face rost de atâţia bani cash pe cale legală. Asta, desigur, dacă nu e vorba de cineva care tocmai şi-a vândut casa, sau de un bunicuţ care a mâncat pâinea de ieri toată viaţa pentru a economisi ceva-ceva pentru nepoţi. Şi ştim toţi că ţara asta e plină de bunicuţi grijulii şi de oameni care se mută, nu?
Mai mult, unii proprietari au pretenţii de tot rahatul turcesc (glumesc, ăla e dulce şi bun – voiam să zic “căcat negru şi moale”). Am auzit de toate, de la cazurile minore, când te hotărăşti că vrei un apartament şi proprietarul e ok cu creditul, numai că imediat înaintea semnării ante-contractului se răzgândeşte şi-ţi zice că vrea cash, până la unul care voia să i se plătească tot soiul de comisioane, inclusiv cel de retragere a banilor din cont, doamne-fereşte să nu “piardă” el 0.ţ% căt era comisionul lui peşte (de ultimul am auzit de la iLL). Oricum, până acum nu am ajuns la fenomene de genul, aşa că…
…va urma. Momentan, doar atât. Sunt convins că, până acum, nu am văzut nici măcar vârful iceberg-ului. În mod sigur articolul va avea continuare atunci când părul va începe să-mi cadă aşa cum pică frunzele toamna, adică după ce voi fi stat la ghişee dubioase şi cozi interminabile, pentru a plăti taxe tâmpite şi inutile. Eh, naiba ştie pe unde dracu mă va mai arunca frumuseţea de birocraţie rromânească, de tip “scarpină-te cu dreapta la urechea stângă, cu mâna petrecută prin spatele capului”. Noi să estem sănătoşi.
***
P.S.
V-a fost dor să citiţi ceva scris de mine? (cât de penibil o să fie dacă nu primesc niciun răspuns la asta :D)