Tag Archives: copii

Alăptatul în public – e ok?

Ştiu că uneori am tendinţa de a fi ceva mai bolovan şi că nu întotdeauna consider drept corecte şi normale toate convenţiile sociale ale lumii ăsteia. Uneori sunt tolerant şi trec cu vederea, alteori unele chestii considerate de unii drept nimicuri mi se par de-a dreptul monstruoase.

Sec pe doi, astăzi, în tramvai, o femeie s-a apucat să-şi alăpteze copilul. În tramvai, mă văd nevoit să repet, fără să facă nici măcar cel mai mic efort de a se ascunde. Nu ştiu dacă are importanţă, dar cu ea era şi soţul care ţinea de mână un al 2-lea copil. Omuleţii destul de spălaţi şi îngrijiţi, probabil făcând parte de undeva din susul clasei muncitoare.

Habar n-am cum sunt alţii şi nu ştiu dacă, aşa cum spuneam în primul paragraf, e o chestie care e privită ca fiind normală sau măcar tolerată de majoritatea lumii. Refuz totuşi să cred că sunt singurul care crede că alăptatul în public este o chestie absolut grosolană, care nu are absolut nimic în comun cu “drăgălăşenia” maternă (drăgălăşenie – hehe, ce termen – care ar trebui să se desfăşoare, în forma asta, cel mult în faţa tatălui, în casă sau într-un loc intim).

De fapt, mi se pare o treabă la fel de grosolană ca băutul şi fumatul în tren, aruncatul gunoiului de la geam, scuipatul de seminţe în parc, vomatul şi făcutul nevoilor pe domeniul public, băşitul (scuzati termenul) în autobuz, şi alte treb’şoare dintr-astea care ţin de educaţie.

Da, ştiu că unele deştepte or să-mi spună că, vezi-dom’le, alăptarea e ceva frumos, natural şi sănătos şi că nu are nimic dacă se întâmplă-n public. Da dar şi căcatul, pişatul (iarăşi scuzaţi termenii) şi sexul sunt chestii frumoase, naturale şi sănătoase, atât timp cât sunt făcute-n intimitate. Dacă te-apuci să le faci în public, devin lucruri scârboase, lumea te etichetează drept needucat, dezaxat, obsedat sexual, iar poliţia te tratează cu o amendă micuţă.

… şi, la urma-urmei, dacă începe să urle boracul de foame, s-au inventat biberoanele, în pula mea.

Mugetare

O chestie pe care nu am înţeles-o atunci când eram puţache (adică mai puţache decât acuma), a fost că respectul nu se primeşte, se câştigă.

Desigur, din cauză că eram atât de bătut în cap, am avut parte de o groază de certuri şi probleme care ar fi putut fi rezolvate foarte uşor dacă eram mai moderat. Dar, cum adolescenţii sunt orice numai moderaţi nu… Tragi-comic este că acum, după ce parcă am luptat împotriva lor cât timp am fost copil, mă simt nevoit să recunosc că părinţii mei aveau dreptate atunci când spuneau că, dacă aş face ca ei, aş ieşi mai bine.

Revenind la respect, că am lăsat în copac primul paragraf. Cum se câştigă? Păi, e simplu ca bună-ziua: nu aştepta să-l primeşti, fii tu primul care să-l oferi.

Nimic nu e gratuit.