Tag Archives: comerţ

8 Martie

Ştiu că fiecare sărbătoare are o latură mai mult sau mai puţin comercială. Deşi nu-mi convine, înţeleg şi accept lucrul ăsta. Singura problemă este că hotarul dintre acceptabil şi exces este unul foarte îngust, foarte uşor de sărit din greşeală.

Acum, sincer să fiu, probabil nu aş scrie rândurile astea dacă nu mi-aş fi adus aminte că o florăreasă mi-a cerut, de 1 Martie,  6 lei pe un fir de lalea. Bun, am reuşit să negociez preţul, am băgat trei fire-n 9 lei dar, în timpul negocierilor, am fost făcut sclav, scârţar şi că mă înjosesc dacă mă “ţigănesc” pentru 3 lei. Românul se ţigăneşte, alţii negociază – depinde din punctul cui de vedere priveşti problema.

Acum, dacă tot am fost făcut cu ou şi oţet, ar trebui să-mi permit şi eu s-o fac pe florăreasă în fel şi chip, nu? N-am s-o fac, dar am să-mi aduc aminte că, în alte ogrăzi, moda capitalistă spune că în preajma sărbătorilor ar trebui să se ofere reduceri. Nu să se mărească preţurile şi nici să se dubleze. E şi logic, la o adică. Preturi mai mici înseamnă mai multe rahaturi vândute, mai multe chestii vândute înseamnă mai multă marfă rulată, ceea ce se traduce în profituri mai mari atât pentru comerciant cât şi pentru producător.

Doar la noi în ţară am văzut moda cu scumpitul lucrurilor în preajma sărbătorilor. Doar la noi, înainte de Crăciun, carnea ajunge la preţuri de pun în cui pofta oamenilor cu venituri mai modeste. Doar la noi, înainte de Paşte, un ou poate costa dublu faţă de cât e normal.  Doar noi cerem preturi prohibitive la flori şi bijuterii, nu o dată, nu de două ori pe an, ci de două ori în Februarie (că deh, şi Dragobetele începe să aibă, uşor-uşor, iz de comercial) şi de două ori în Martie.

În fine, n-are rost să mă mai enervez, că stric frumuseţe de sărbătoare – am dat suficient cu mucii-n baltă mai sus; când ar fi trebuit să scriu un elogiu de ţşpe paragrafe pentru femei, eu m-am luat de florărese şi de hafaceristul rromân.

Aşadar, cu barba-n piept, privirea-n vârful ghetelor şi mâinile la spate – aşa, ca un şcoler muştruluit de învăţătoare – vă urez un umil “La Mulţi Ani”!

Bun, acu’ că am scăpat de asta, să ne întoarcem la berea noastră. :D

O idee de biznis pentru laboratoarele foto

Nu este de ajuns că nu mai developaţi filme în proces manual, că nu se mai prea găsesc oameni care să tragă pe film (faţă de anii 90, de exemplu) şi că se închid laboratoare foto pe capete, trebuie să aplicăm şi metoda rromânească de a face afaceri, nu?

Să începem cu matematica. Eu vreau să developez acasă nişte filme. În ritmul în care trag, voi developa cam 10 filme într-un an. Hai 12, maxim. Pe un film trag 37-38 de cadre, iar dacă-s scârţar şi încarc filmul în camera obscură am şanse să scot 39-40.

Într-o folie pentru stocarea filmului încap 5 cadre * 7 rânduri = 35 de cadre, ceea ce înseamnă că am nevoie de o folie + un rând pentru un film.

Aşadar, pentru 12 filme am nevoie de 14 folii. Într-un an. Este clar de ce nu are absolut niciun sens să dau 52 de lei pe 100 de folii la F64? De dragul calculelor inutile, 52 împărţit la 100 iegal 0.52 => o folie costă 52 de bani.

Ei, cât de greu ţi-o fi ţie, vânzător la laborator foto, să-mi vinzi 2 folii la 2 lei, cu profit ~ 150% (că deh, sunt convins că distribuitorul are preţuri mai mici decât F64)? Nu e ca şi cum, la toate cele 3 lab-uri din zona Romană (cei de la coloane, Miva de lângă nenea care repară aparate foto şi ceva Kodak de pe lângă London, cârciuma aia cu mese de biliard), aş fi cerut foliile lui peşte pe moka. Nu, m-am oferit să plătesc.

Dar nu, dom’le, “foliile se dau doar celor care developează la noi”. Nu se poate să-mi daţi câteva, chiar dacă nu am developat la dvs? Plătesc. “Nu, nu avem cum să facem aşa ceva”.

Un grecoi, un turcalete, un evreu sau orice altă naţie de om care ştie cât-de-cât ce e ăla comerţul, la auzul cuvântului “plătesc”, ar fi sărit ca ars şi m-ar fi fript cu un preţ, chiar dacă marfa respectivă nu e în mod normal de vânzare separat. Apoi, ar fi negociat. Da, ar fi negociat o nenorocită de folie pentru filme.

Refuzând să-mi vindeţi alea două folii, aţi întors spatele profitului care, dacă în bani ar fi fost micuţ, de un Leu şi ceva, procentual ar fi fost imens.

Nu, suma nu contează, ci atitudinea păguboasă.

Despre comerţ şi negociere

Decât să ofere o reducere de 20-30% şi să primească banii în 2 zile, preferă să ţină de preţ şi să aştepte câteva luni. În tot timpul ăsta, eu pot bine-mersi să mă duc la altcineva, care nu are atât de multe recomandări, dar care-mi poate oferi aceleaşi servicii dpdv calitativ la aproape jumătate din preţ. Apoi, omul se plânge că nu mai sunt atât de mulţi posesori de aparate foto clasice care să apeleze la el.

Singurii oameni pe care-i ştiu la fel de inflexibili ca nenea de mai sus sunt nemţii şi românii. Culmea, el face parte din ambele categorii.

Desigur, corect e să privim şi cealaltă parte a monezii, adică aia care spune că, pe plaiurile mioritice, nu există oameni mai pricepuţi decât el (de care să ştiu şi eu, desigur), că el ştie chestia asta asta şi tocmai de-aia îşi permite să ţină cu dinţii de preţ. Că, deşi e mai mişto să repari/cureţi aparate foto clasice, pierzi mai mult timp cu ele decât cu un digital, unde nu trebuie decât să înlocuieşti un circuit electronic. Din păcate, nu trăieşti doar cu plăcerea, aşa că ai nevoie de bani pentru a supravieţui.

Până la urma urmei, voi strânge banii şi voi apela la el. Sau nu, depinde dacă dau de altcineva priceput, de care să fiu sigur că nu-mi va face face aparatul o varză murată. Oricum, slabe şanse să găsesc alt omuleţ cu recomandări la fel de solide ca ale celui de mai sus.

În fine, toată treaba va mai dura. Mult. Am alte priorităţi.

Cum să negociem

Fiind în plin proces de golire a debaralei (adică-mi vând vechiturile), am primit în ultimul timp destul de multe oferte tâmpite pe forumurile şi site-urile unde am pus anunţurile. Trecem peste schimburile mai mult sau mai puţin dubioase, ignorăm ofertele nesimţite (gen 500 de lei – echivalentul a 40% – mai puţin decât anunţul) şi ajungem la negocieri.

Ca la proşti:

O negociere începe de regulă cu o ofertă venită din partea celui care cumpără. Alteori, începe cu o ofertă din partea vânzătorului. Mi s-a întâmplat să intru într-un magazin, să mă arăt interesat de ceva, să mă uit la preţ şi să mă pregătesc să ies, moment în care vânzătorul m-a tras de mânecă şi mi-a făcut o ofertă mai bună decât eticheta.

Apoi, după ce se primeşte prima ofertă, începe negocierea propriu-zisă. Ba că are o zgârietură, ba că uite ce mişto e şi că vine în cutie cu garanţie, ba că piesa asta e prea slăbită, ba că ăla de pe drum o dă cu 2 euro mai ieftin, etc. Oricum, din discuţii în discuţii, am ajuns sa iau produse şi cu 60-70% mai puţin decât pretul de pe raft. Noi, nu la mâna a doua. Ah, şi magazinul nu era în România.

Ca o mică paranteză, că tot am zis mai sus că un argument într-o negociere poate fi “peste drum e mai ieftin”, în alte locuri nu ai să vezi niciodată vânzătorul spunându-ţi să te duci în crucea mă-tii la ăla de peste drum. Pentru că e foarte posibil să-ti bagi picioarele şi să faci asta, ceea ce înseamnă că vânzătorul de peste drum (a.k.a. competiţia) va avea mai mulţi clienţi, mai mulţi bani, mai multă marfă rulată. Lucru care, din punctul de vedere al primului vânzător, ar cam trebui să sugă.

Revenind pe plaiurile noastre mioritice şi la subiectul articolului, m-am săturat să tot dau peste oameni care înţeleg greşit conceptul de negociere. Pe scurt, m-am săturat să fiu întrebat din prima “care-i ultimul preţ”.

Dacă faci aşa, mă jigneşti. E simplu; dacă nu vrei să cumperi la cât cer eu, dar nici nu ai chef să te oboseşti să negociezi preţul, înseamnă că eşti una din putorile alea care vor totul cât mai ieftin, fară eforturi, fără nervi, fără complicaţii. Fără să mă respecţi pe mine, ca vânzător, dar şi fără să-mi respecţi marfa.

Ei bine, dacă mă întrebi aşa, ultimul preţ este cel de pe etichetă, mulţumesc şi la revedere. Sau poate ultimul preţ este mai mare decât cel afişat. Pentru că nesimţirea ar trebui să se plătească.

Da, ştiu, este în interesul meu să-mi vând marfa. Dar aleg să o vând cu plăcere – pentru că-mi place să negociez – şi doar celor o vor destul de mult încât să nu-şi permită să fie comozi.