Mai ales când vine vorba de treburi mai sensibile. Mai ales când ar trebui să profiți de conceptul ăla numit “coloană vertebrală” și să nu o dai întoarsă în momentul în care răspunsul primit nu e cel la care te așteptai. Dar să nu-i spunem lipsă de coloană vertebrală, ca sună urât, să-i spunem lipsă de curaj (care oricum sună și mai urât), iar uneori un blog ajută când autorul de dă cu pixul suferă de așa ceva.

Bine, nu știu cât de mult ajută, că pentru mine e ca vorbitul în public: mă gândesc automat că mă citesc cunoscuții, că voi fi judecat de idioții ăia cărora nimic nu le convine sau de ăia care posedă un creier prea puțin dezvoltat pentru a putea înțelege că cei care gândesc altfel decât ei nu sunt neapărat proști. Dar nu contează, până la urmă nu sunt atât de important, sunt șanse mici să fiu subiectul zilei și, chiar dacă aș fi, who gives a flying duck?

Așa că treaba cu sinceritatea stă în felul următor. Mai ții tu minte dimineața aia? The one in which you freaked out a little? Nu a fost o greșeală. I meant it.