Nu pot spune că sunt indiferent. Nu pot spune că nu ţin la ea. Din contră, sunt ca un câine care, deşi a fost bătut de stăpân, e în stare să se întoarcă la el. Pentru că acel câine doar asta ştie, cu asta s-a învăţat. Da, o iubesc în continuare.

Dacă se decide să vină înapoi la mine, o primesc cu braţele deschise. Eu sunt dispus să trec peste asta, doar dacă şi ea e în stare să treacă peste. Ne va fi greu, va trebui să o luăm de la zero, nu va mai fi “ca înainte”, dar asta este, se poate.

Dacă vrea să fim doar amici, aşa să fie. E cam aiurea dar şi asta se poate. De multe ori, în situaţiile de genul, ori pur şi simplu urăşti, ori iubeşti dar urăşti pentru că iubeşti. Sunt şi excepţii, dar mult prea rare. Eu pot. Oare ea poate?

Dacă vrea să mă urască, să mă urască. Eu nu îi voi împărtăşi sentimentele.

Am luptat pentru ea, am încercat. Aş fi vrut să pot muta munţii din loc. Dar singur nu pot. Din punctul meu de vedere, ea nu a vrut să lupte alături de mine. Da, doare dar asta este. Am pus-o înaintea intereselor mele. Am pierdut extrem de mult de pe urma telenovelei ăsteia. Am şi greşit. Mult. Multe mărunţişuri pentru un bărbat, incredibil de mult pentru o femeie. De fiecare dată când mi-am dat seama, mi-am cerut scuze şi am încercat să nu repet. De fiecare dată când nu mi-am dat seama, ea le-a adunat. Spunea că aşa face şi maică-sa. Dar mama ei este matură. Mama ei este mult mai puternică decât ea. Ea le-a adunat până când au explodat toate.

Poate nu a fost să fie. Poate extremele nu se atrag nici dacă le dai în cap. Poate extremele se atrag dar poate noi am fost nişte extreme…incompatibile. Poate că am fost extreme compatibile dar cineva nu a reuşit să treacă peste obsesiile din trecut, peste frica de “dacă se întâmplă din nou”. Dacă vrei, atunci eşti în stare să faci orice. Dacă îl iei pe “nu” în braţe, atunci o să iasă fix un…colăcel maro pe podea.

Ce se va întâmpla? Probabil că fiecare va trece peste asta, probabil că fiecare îşi va urma drumul prin viaţă, indiferent care va fi ăla. Probabil că vom reuşi să fim amici, probabil că în continuare se va forţa să creadă că mă urăşte. Sau poate chiar mă urăşte. E chiar posibil să fim din nou împreună. Asta e frumuseţea vieţii; niciodată nu ştii ce dracu se poate întâmpla. Viaţa nu e matematică. La naiba, nici matematica nu e tot timpul atât de exactă pe cât s-ar dori.

Au fost 3 luni frumoase. 3 luni atât de frumoase încât era imposibil să nu doară la un moment dat. Şi pe cât de frumoase au fost, pe atât de tare a durut. Viaţa nu e o poveste. Viaţa nu e un cavaler în armură strălucitoare, călare pe un cal alb. Viaţa nu e nici o zână ce parcă a fugit din rai pentru a veni la tine. Viaţa e de căcat, viaţa pute, viaţa e imperfectă. Dar e frumoasă, e a ta, e a mea, e a noastră. E tot ce avem cu adevărat, până la urma urmei.

Sau poate, pentru unii, viaţa e acel cavaler în armură, un sfânt Graal care trebui descoperit cu orice preţ. Cum spuneam mai sus, dracu ştie. Viaţa voastră e viaţa voastră şi o înţelegeţi cum o înţelegeţi.

Ce se va întâmpla? Voi continua să trăiesc cu un chef nebun, cu fruntea tot timpul sus, sincer, fără nicio reţinere. Cine mă acceptă aşa, bine. Cine nu…asta este.