Acum câteva zile, ne-am (adică eu și prietena) întors de la Botoșani, unde am petrecut Crăciunul alături de familia mea.
Prima parte a drumului a fost ok; compartimentul de 6 locuri era ocupat de noi doi, o familie tânără cu un copil mic și o babuță care tot drumul a stat liniștită în colțul ei. De pe la Pașcani însă, a dat iama în compartiment o doamnă pe la 50 de ani, care a ocupat singurul loc rămas liber. Continue reading
De data asta a fost mult mai bine, am stat Intr-un compartiment cu 4 locuri, cu oameni civilizaţi şi am reuşit să dorm puţin, chiar dacă puțin cam stâmb. Dar:
Ora 22:30. Păşesc victorios în Gara de Nord, însoţit de prietena mea, încărcat până la refuz cu bagaje, majoritatea fiind chestii de lăsat pe acasă. Pentru că era în criză de timp, nefiind sigură dacă mai prinde ceva până acasă, o duc pe prietenă până la intrarea în metrou. Ne despărţim şi eu mă îndrept spre peronul 7, de unde pleca trenul Bucureşti-Botoşani. Văd peronul plin-ochi şi deja încep să-mi înjur norocul. Iar va fi trenul plin până la refuz.
Mă duc pe peron, pun tot bagajul pe jos şi mă aşez pe rucsacul mare, plin cu haine. După vreo 20 de minute, îmi aduc aminte că nu am ce să beau pe drum, îmi iau bagajele în spate şi mă duc să-mi iau o sticlă de apă minerală. 4 lei o sticlă de 1.5L. Marfă. La întoarcerea pe peron sunt întâmpinat de o babă beată: “Ia uiti-l, şî prin faţâ, şî prin spate, şî în dreapta şî în stânga” (referitor la faptul că aveam rucsac în spate, rucsac în faţă, o geantă în dreapta, una în stânga). Dor mi-era de acşentul ăsta, îmi spun eu în gând. Eh, ajung înapoi “pi piron”, îmi fac un mic fotoliu din bagaje şi mă întind eu frumos, în aşteptarea trenului. Continue reading