Citisem la un moment dat pe undeva cum că, pentru new-yorkezi, din cauza canionului artificial format de clădirile extrem de înalte, lipsa luminii naturale este o adevărată problemă. Acolo, cu cât locuieşti sau lucrezi mai sus, cu atât e mai bine (iar dacă ai un birou cu geam, deja te poţi considera împlinit). Nu contează numărul de scări pe care trebuie să-l înfrunţi în cazul în care se strică liftul, că vara te coci ca o bucată de muşchiuleţ de vită la cuptor, nu contează că la ultimul etaj sunt probleme cu apa infiltrată, sau că, cu cât urci mai sus, cu atât apa caldă ajunge mai târziu şi cu presiune mai mică. Singurul lucru care contează cu adevărat este cantitatea de lumină naturală care-ţi intră pe geam.

Avem şi noi câteva rahaturi dintr-astea seci, dreptunghiulare, fără sens, din sticlă şi oţel. Clădiri de birouri, adică. Nu suficient de multe încât să suferim ca new-yorkezii, deşi sunt unii care lucrează din greu pentru a rezolva şi chestia asta. Cerul nostru este încă aproape, atât de aproape încât mai că-l putem cuprinde cu braţele, aşa că, zic eu, e bine să-l privim cât încă mai avem ce privi.

Priveşte cerul #1

Bine, să fim corecţi, oamenii din pozele de mai sus nu se uitau la cer, ci la sticla de pe tavanul pasajului Vilacrosse.