Pe zi ce trece mă minunez din ce în ce mai tare de incompetenţa minţilor creţe care au pe mâini soarta unei întregi ţări, minti cârlionţate care ar trebui să reprezinte poporul ăsta cu bine şi cu rău, cu mic şi mare. Bine, în câtă măsură îşi fac datoria, e discutabil; e lucru cunoscut că, de regulă, ceea ce pare să conteze în principal este conţinutul propriei bocceluţe, nu interesul prostimii.

Recunosc, uneori ceea ce ţine legislativ mă depăşeşte, nefiind în stare să pricep toate nuanţele alambicăturilor născute de sus-numitele minţi creţe (nu degeaba-s creţe), aşa că de multe ori mă trezesc dând aiurea cu bâta-n balta părerilor gratuite. Când îmi dau seama (şi de cele mai multe ori am nevoie de niscaiva ajutor în privinţa asta) plec capul umil şi accept toate ocările. Mi le merit, mi le asum, îs ale mele.

Totuşi, treb’şoara cu proiectul de lege conform căruia toate radiourile româneşti ar fi obligate să-şi facă programul în aşa fel încât cel puţin 40 la sută dintre hartiştii lălăitori ce evoluează pe undele analogice să fie de etnie română îmi lasă o senzaţie amară, ca şi cum că cineva s-ar fi inspirat cam prea mult dintr-un anume capitol al cărţii noastre de istorie. Ştiţi voi la care capitol mă refer, ăla mai recent, care contine poveşti despre pâine dată pe cartele, despre circulaţia maşinilor în funcţie de cât de par sau impar era numărul de înmatriculare şi alte frumuseţuri de genul ăstora.

Ştiu că e fumată rău de tot placa asta cu comunismul şi cu revoluţia din ’89; a devenit un clişeu al nostru, al românilor, clişeu pe care-l ungem pe pancarde şi pe care-l arborăm atunci când simtim că suntem violaţi anal (scuzaţi-mi exprimarea plastică) de cei pe care i-am ales să ne reprezinte. E pancarda pe care o fluturăm când simţim că altceva nu are cum să ne ajute să ne facem dreptate; e un soi de ultim, final, şi de necontestat argument, din păcate folosit mai ales când pornim la drum fără niciun alt argument.

Dar, în acelaşi timp, ştiu cum e să fii prea mic pentru grădiniţă dar numai bun pentru a ţine locul, dimineaţa cu noaptea-n cap, la coadă la carne. Sau ulei. Sau alte produse de lux, greu accesibile muritorilor de rând. Sau cum părinţii mei stăteau cu frică să nu-mi zboare porumbelul şi să nu afle vecinii turnători că avem în casă două sticle de ulei în plus. Şi nu vreau ca nepoţii mei să facă la fel. Nu-s paranoic, dar cu legi de talia ăstora, legi care nu folosesc la nimic în afară de a controla gratuit, de a îngrădi libertăţi fără un motiv real, suntem pe drumul cel bun.

Ştiu şi că propunerea mai-sus-înjurată trebuie să treacă de senat pentru a deveni lege cu drepturi depline, da’ cum naiba să fie acceptată tacit de berbecii din camera deputaţilor? Tacit, în pui mei?! Adică nu li s-a părut nimic de-ampulea aici? Nimic, nimic?