Când eram student, aveam prostul obicei de a mă plimba prin Bucureşti numai de dragul de a-i descoperi casele frumoase ascunse de zidurile gri de beton sovietic, străduţele liniştite, ascunse de huruitul traficului specific capitalei, monumentele neîngrijite, cârciumioarele deschise-n curtea omului şi toate chestiile frumoase dar mărunte care în mod normal nu se arată omului grăbit.
Aşadar nu mică mi-a fost mirarea când, ieşit la plimbare fiind (noroc de concediu, că altfel numai de plimbări nu prea am chef), în locul unui mare loc viran situat pe lângă un cartier în care mi-am dus o vreme veacul, am descoperit un bulevard nou (dunga roşie de mai jos). Şi mai mare mi-a fost mirarea când, pe marginea acelui bulevard, am văzut o pistă de biciclete care, cel puţin la prima vedere, arăta bine.
Abia după şocul iniţial de “mamă, ce fain, uite că se poate şi la noi” am observat eu că zona rezervată pietonilor este suficientă doar dacă pe acolo ar trebui să circule, în şir indian, un trib de anorexici. Nu mai zicem de vreun năpăstuit blocat în scaun cu rotile, că deja cerem prea multe de la “Bucureşti, aşa cum îţi doreşti”. Şi nu lipsea mult până când poteca de anorexici să devină trotuar, chiar dacă trotuar îngust: numai 40-50 de centimetri. Da’ chiar, oare se supăra tare de tot regele-automobil dacă i se îngustau benzile cu câteva zeci de centimetri?
Nu cunosc niciun nobil-automobil, aşa că am ridicat neputincios din umeri şi mi-am continuat drumul. Nu am ajuns departe, să-mi fie cu pardon, pentru că în doi timpi şi trei mişcări am dat peste nişte borduri – dragile, iubitele, scumpicelele, frumuşelele noastre borduri.
Borduri neaoş româneşti, cum se cere la cartea nesimţirii miticeşti, sănătoase, înalte cam de vreo 15 cm, aşa (după o modestă estimare). Hai să zicem că eu îs obişnuit cu dintr-astea şi ridic roata bicicletei peste ele, dar totuşi nu pot să nu mă gândesc iară la invalizii blocaţi în scaune cu rotile care, pe lângă că nu au loc pe zona pietonală, nu cred că se descurcă prea bine nici la capitolul acrobaţii urbane. Ei oare cum îşi doresc? O şcoală de “trick-uri” pentru invalizi, sau un oraş gândit şi cu alteva în afară de cu curul?
Heh, să nu fim naivi, nu contează ce-şi doresc pietonii, invalizii, bicicliştii. Avem bulivard cu două benzi pe sens şi cu locuri de parcare pentru regele-otomobil? Avem, monşer!
