Tag Archives: bicicleta

Cum e cu bicicleta pe străzile Capitalei?

7 Replies

Niște cunoscuți, la un moment dat, voiau să-și ia bicicletă și să o ardă hipsterește cu zambilica-n colțul gurii (că spicul țărănesc ie prea mainstream) în drum spre muncă. În lumea lor, totul era perfect, ar fi ajutat la decongestionarea traficului dă București, la reducerea efectului de seră, la transformarea planetei într-un loc mai plăcut, mai verde. Se gândeau de asemenea că și ei vor fi mai fericiți, că vor fi înconjurați de oameni fericiți, că toată lumea le va zâmbi, că vor trage pârțuri parfumate și că toată lumea va fi roz.

Nu se gândeau că vor trebui să meargă pe stradă. Acum, ca să fac o paranteză, nu zic că nu ai putea să mergi pe trotuar. Tehnic vorbind, ai putea, numai că îs doo probleme mari și late; unu la mână, e ilegal și ești tâmpit dacă faci asta fără să te gândești că nu ai ce căuta cu bicla pe trotuar printre femei cu cărucioare, oameni cu diverse probleme de mobilitate, copii, oameni care-și plimbă câinele și multe alte obstacole.. biologice și imprevizibile. Iar dacă tot vorbim de obstacole, ajungem și la a doua problemă, anume bordurile în care, dacă nu le ai cu șchemele, îți rupi roțile una-două. Iar cu bicicletele dorite de amicii ăștia ai mei nu prea aveai cum să faci scheme.

Revenind la mersul pe stradă, se pare că oamenii ăstia au aflat că îs căpos de fel și că nu mă urc cu roțile pe trotuar nici bătut, lucru din cauza căruia m-au întrebat așa, mai timizi: “da’ cum e… cu mașinile?” Așa că, dorind să le deschid oleacă ochii, le-am descris drumul pe care-l făcusem în acea dimineață spre muncă. 6 kilometri juma, între Drumul Taberei și Romană, drum care se desfășurase cam așa:

Plecat din fața blocului, uite un câine, mă latră, groapă, ocolesc prin stânga, alți doi câini-n stânga care au sărit dintre mașini, altă groapă, trec prin dreapta, ignoră javrele, curbă stânga, grijă că vine o mașină care vine tare pe străduța cu o singură bandă și care sigur nu m-a văzut, mă dau mai la dreapta, așa e, nu m-a văzut, șoferul frânează brusc, trage dreapta, trag și eu dreapta mea, iau o groapă, ma lipesc de bordură, ne ocolim, mă înjură, dă-l dracului că deja îs imun la cercopiteci dintr-ăștia, sar un șanț, mă pregătesc să ies din cartier.

Fac la dreapta pe Bd Timișoara, banda 1 e liberă, mă bag, mă claxonează ăla de pe banda 3, merg mai departe, canal, îl ocolesc prin dreapta, alunecă roata spate pe noroiul de pe marginea drumului, redresez, merg înainte, intru în prima intersecție mare, mă uit ca girofarul peste tot, văd cu colțul ochiului un tâmpit care m-a ajuns din spate și care vrea să facă dreapa peste mine, ridic mâna de semnal stânga, boul mă claxonează și se apropie mai tare, îl evit, reușesc să trec de intersecție, grijă la autobuzul din față care tocmai oprește în stație, mă asigur în spate, am loc, semnal stânga, mă bag în depășire, trec, merg înainte, canal, mă uit în spate, ocolesc prin stânga, semafor roșu în intersecție, opresc spre stânga benzii, să nu mă înghesuie vreun șofer grăbit.

Se face verde, accelerez odată cu mașinile, mă bag înapoi pe marginea dreaptă, văd o portieră cum se deschide, privire rapidă-n spate, hai că merge, trag stânga să evit, trec de mașină. Următoarea intersecție semaforizată, prind verde, sunt mașini oprite pe celălalt sens care vor să facă la stânga, primul șofer de pe contrasens se uită în ochii mei, aud cum turează motorul mașinii, frână tare, ridicat roata spate-n aer, oprit la milimetru de idiotul ăla, aud cum mă înjură prin geamul deschis, dar totuși trece mai departe. Dacă tot eram oprit, după el mai trec doi.

Trec de intersecție, merg mai departe până la Răzoare fără incidente. Urăsc intersecția asta, dar trebuie să trec prin ea. Prind roșu la semafor, mă opresc, uit să ocup banda și normal că se bagă un conservar la 2 centimetri de mine. Se face verde, pornesc cât de tare pot, cu mâna stângă ridicată de semnal și cu juma de ochi în spate, să văd ce se întâmplă. Da, normal că vor să facă la dreapta de pe banda doi, frânez cât să nu intre în mine idiotul cu SUV-ul cât casa, cel din spatele lui mă lasă, trec și mă opresc la următorul semafor. Se face verde, plec cât de tare pot și tin tot înainte, pe banda a 3-a sau a 4-a, una dintre cele două benzi pentru făcut la stânga. Mă claxonează unul în mașină de firmă, după care se bagă agresiv pe lângă mine și-mi taie fața, un taximetrist îmi umple frigiderul cu carne și mă invită pe trotuar, coafura rezistă și ajung cu bine la semaforul de dinainte de valea de la Academie. Ala cu mașina de firmă e oprit la semafor și purtăm o discuție civilizată, întâi despre cum ar trebui să mă duc eu înapoi la țară, unde se merge cu bicicleta, apoi despre cum ar trebui să se ducă și el în pizda mă-sii.

Se face verde, plec de la semafor, țin prima bandă cu juma de ochi în spate și mă pregătesc să schimb banda ca să merg tot înainte, prind un loc liber, schimb banda, pun foaia mare, valeeeeeeee, ocolește un canal după o asigurare rapidă, frână ușoară, am grijă la gropile din mijlocul intersecției, mă uit în spate în timp ce ridic mâna stângă, nu am liber pe cealaltă bandă așa că merg în continuare drept înainte, ăla din spate mă claxonează isteric, reușesc să mă încadrez pe banda care trebuie, ăla din spatele meu face la dreapta. Asta e, dacă și-ar fi pus semnal de dreapta, m-aș fi dat pe stânga benzii și i-aș fi făcut loc. Merg tot înainte până la Berzei, fără probleme majore, doar ocolind canale, gropi, crăpături longitudinale și pietonii care așteptă autobuzul la Eroilor stând pe mijlocul primei benzi. La 10 metri de stația Berzei, apare dintr-o dată un autobuz în stânga mea care vrea să tragă în stație peste mine. Așteptatul ie pentru fraeri. Frânez puternic, îl las pe idiot să se bage, mă uit în spate, depășesc.

În zona Cișmigiu, chiar după o vale micuță, vreo doi pietoni au sărit de pe trotuar chiar prin fața mea, probabil crezând că un biciclist la 40 la oră nu îi poate face terci. Norocul lor, trăimi-ar reflexele și obiceiul de a merge pe mijlocul benzii când am viteză. Ajung la intersecția cu Bd Bălcescu, mă încadrez pentru stânga, prind roșu chiar când să ajung în intersecție, așa că opresc. În spate, un taximetrist s-a apucat să mă claxoneze. Mă întorc, întreb din semne ce e, coboară geamul și-mi spune “ce faci băăă, unde te crezi să ocupi cu bicicleta aia toată banda?” Clientul din dreapta râdea de nu știa ce e cu el, ridic din umeri, îi spun că eu cred că-s pe stradă și-l ignor. Mai claxonează taximetristul de două ori, se face verde, fac stânga.

După vreo 20 de metri ajung la coloana de mașini, trec printre ele cu ochii-n patru și cu 2 degete pe frână și-l ajung pe un coleg de serviciu, și el pe bicicletă, oprit între bordura dreaptă și o mașină, înjurându-se cu foc și pasiune cu șoferul. Opresc în dreptul mașinii, îl întreb dacă e ok, îmi spune că da, îl îndemn să îi dăm mai departe, îl lasă pe șofer în pacea lui și ajungem în 2 minute la serviciu. Îl las pe el să intre primul în curte, trec după el, aud cum îmi fâsâie spatele, îmi dau seama că nu am mâncat fasole în ultimul timp, așa că tre’ să fie vreun cui în cauciuc. Yay!

Înțeleg că trendul general este înspre a încuraja mersul cu bicicleta, dar sunt de părere că trebuie să știi în ce te bagi, așa că nu e corect ca toți ăștia care o ard boem cu bicicleta-n sus și bicicleta-n jos să prezinte doar chestiile plăcute. Nu, se întâmplă căcaturi pe străzi și sincer să fiu sunt uimit că nu sunt mai multe accidente grave în care să fie implicați bicicliști. Trebuie să pregătești oamenii și pentru trimis în origini, și pentru tăiat fața, și pentru roți înfipte-n rahaturile alea de acoperitori de canal orientate longitudinal, trebuie să le spui și de câini și de prioritatea de tonaj (io am ‘otobuz de 10tone, tu trebuie să-mi acorzi prioritate, tu’ți fața aia de biciclist) și, poate cel mai important e că trebuie să le spui că, pe stradă, sunt practic invizibili. Trebuie să știe că trebuie să stea cu absolut toate simțurile în priză, tot timpul, și că nu au timp de rătăcit aiurea cu mintea pe câmpuri mângâiate de soare și străbătute de fluturași.

Bun, și cu toate problemele astea, io de ce mai merg pe două roți? Pe scurt, pentru că e mișto. Pentru că sunt supraponderal și pot face mișcare fără să-mi fac varză articulațiile. Pentru că mersul pe bicicletă dimineața este mai eficient decât cea mai mare cană, umplută cu cea mai tare cafea. Pentru că-s dependent de endorfine și pentru că, apropo de secreții și pericole, îmi satisface pofta de stimulat suprarenalele.

Apoi, tocmai pentru că mersul pe bicicletă îmi place atât de tare, mai e și partea de… hai să-i spunem un soi de activism pasiv. Nu mă duc la mase critice, joi ale bicicletelor sau alte marșuri, dar merg în continuare pe bicicletă, prin trafic, pentru că-s de părere că, dacă vreau ca ceva să se schimbe, trebuie să fac parte din acea schimbare. Si se pare că funcționează pentru că, pe măsură ce trece timpul, parcă șoferii acceptă bicicliștii din ce în ce mai ușor pe benzile care, tradițional, aparțin cutiilor cu motor.

De când s-a întâmplat ziua povestită mai sus, a trecut… un an jumătate, cred. Nu zic că acum e sigur pe străzi; ieri era să fiu băgat în bordură din cauza unuia care voia să facă la dreapta de pe banda 2 și, în aceeași zi, un autobuz a vrut să intre din nou în stație peste mine. Acum mai multe săptămâni m-am vărsat pe asfalt din cauza unui autobuz care voia să facă stânga în intersecție peste mine (observăm un trend aici?), iar când am oprit după câteva sute de metri ca să vorbesc cu un polițist, idiotul voia să mă amendeze pentru că nu aveam vestă reflectorizantă (d-aia de milițian, adică) deși eram în deplină legalitate cu luminile funcționale pe bicicletă și cu geacă de ciclism pe mine cu ditamai elementul reflectorizant pe spate.

Sunt de părere că am trecut de stadiul în care șoferii pur și simplu nu se așteaptă să ne vadă pe stradă și reacționează ciudat pentru că nu știu ce să facă cu noi, și am ajuns în acela în care cei care ne șicanează în trafic sunt fix cei care le fac probleme și celorlalți, indiferent că acei ceilalți la care fac referire conduc mașini, dube, motociclete sau alte autovehicule.

Iar asta e bine. Suntem, în sfârșit, parte din trafic.

Gata concediile!

Leave a Reply

Gata, s-au terminat concediile, au apărut oamenii de prin vacanţe, unul mai odihnit decât celălalt, unul mai comod decât celălalt şi unul mai motorizat decât celălalt. Străzile au început să geamă iară de umbrelele/aparatele de aer condiţionat pe patru roţi (îşi schimba destinaţia în funcţie de vreme) , iar Bucureştiul a început din nou să pută a zeamă de dinozaur arsă.

Pe Timişoara, de exemplu, bulivard pe care vara asta reuşeam viteze medii de 30 la oră (pentru burdihanul din dotare, vitezele de genul îs performanţe de trecut în cartea recordurilor), astăzi am mers cu uimitoarea viteză medie de 10 la oră.

Odată scăpat de Bd. Timişoara, totuşi, mi s-a arătat celaltă faţă a bucureşteanului odihnit, adicătelea aceea a miticului care nu ştie ce e alea semnalizare, asigurare, încadrare din timp, Mitică pe care nu-l mai văzusem de câteva luni (cât a stat într-o ţară cu deschidere la Mediterană, cel mai probabil înfipt într-un hotel cu di tăti) şi de a cărui existenţă (mare greşeală, mare) începusem chiar să uit.

Aşa că astăzi trecem la catastif 3 posibile buşeli: două din cauză de lipsă de semnal şi mână iute pe volan, una din cauză că, în satul cu miniştri, virajul la dreapta se face cu scârţ, de pe banda trei, dacă se poate chiar peste pietoni, biciclişti, pisici şi câini comunitari, s’il vous plait, merci, bonsoir, furculision. Lucru ciudat, deşi ca pieton sunt… să zicem uşor mai lat decât media, deci relativ uşor de observat pe trotuar, pare-se că pe bicicletă-s mic, neînsemnat  şi numa’ bun de luat pe capotă/pe sub roţi. Să-mi trăiască reflexele de pedalator.

Tot în rubrica mitocani de aşfalt, mai trecem vreo 2-3 claxoane isterice date din dorinţa absolut inexplicabilă a celor care trăiesc în Capitală de a ajunge cât mai repede posibil la coada de maşini oprită la semaforul roşu din faţă şi nişte comentarii extrem de inspirate, de genul: “ce, bă, eşti şmecher, ocupi banda cu trotineta asta?” şi “da’ tu ce cauţi cu bicicleta pe stradă, marş pe pista de biciclete” (pista de biciclete fiind oarecum ascunsă de un şanţ imens “desenat” fix pe mijlocul acesteia – nu ca aş merge vreodată pe pistă, am prostul obicei să respect, totuşi, pietonii).

În rest, plictisitorul cotidian, taxime-triştii sunt în continuare taxime-trişti, şoferii RATB sunt în continuare nişte gorile cu mintea cât o alună, iar cei care ar trebui să se ocupe de infrastructura Bucureştiului în general şi de infrastructura velo în special sunt nişte retarzi pe care-i doare fix la 3 metri-n faţa falusului de siguranţa mea, şi care trăiesc după principiul “mult, da’ prost” (cu variaţiunea “mulţi, da’ proşti”).

Trăiască regele ‘otomobil!

Tinereţe fără bătrâneţe

Leave a Reply

Ca tineri, unul dintre rarele (şi, zic eu, preţioasele) momente în care putem vedea un posibil viitor al nostru, la o vârstă de aur, este acela în care suferim niste mici “defecţiuni” de ordin fizic, care ne limitează, temporar, capaciatatea de a ne deplasa, de a căra, de a ne trăi viaţa aşa cum ar trebui.

1309882026424

Acum două luni am reuşit să-mi flexez glezna stângă mai tare decât voiau ligamentele să mă lase, aşa că am aterizat la urgenţe la spitalul Universitar. Rana mea nu era foarte gravă, puteam să mă ţin pe picioare (bine, doar pe un picior), aşa că am fost amânat destul de mult (prioritate având cei în cărucioare şi pe targă, lucru absolut normal, de altfel), fapt mulţumită căruia am asistat la o scenă… mai puţin plăcută. De la triaj am fost trimis la ortopedie, după care la radiologie. În timp ce aşteptam să-mi vină rândul la radiologie, ajunge o targă pe care era o doamnă mai în vârstă. Brancardierul o împinge înaintea noastră în sală, de unde, mulţumită uşii larg-deschise, am putut auzi cele ce urmează.

Doamna fusese găsită pe stradă, avea ceva dureri la bazin, şi nu se ştia dacă a fost lovită de vreun şofer sau dacă, din cauza vârstei, a căzut singură. În orice caz, după ce a fost admonestată cum trebuie de către cei de la radiologie (“păi ce căutaţi pe stradă la vârsta dvs?”), brancardierul care o adusese încearcă să o ridice de pe targa de transport şi să o aşeze masa de făcut radiografie. Aud ceva urlete, după care radiologul (care, la un moment dat, a spus că doamna a fost ridicată de către brancardier ca un sac de cartofi) a ieşit şi a chemat o femeie de serviciu care să cureţe pe jos. Pare-se că, din cauza fineţii de neegalat a brancardierului, doamna-şi vărsase conţinutul stomacului şi-şi golise vezica. În fine, ies femeile de serviciu cu găleţile şi cu cearceafurile murdare, iese şi brancardierul cu targa şi doamna, vine rândul meu la radiografie (din fericire nu pe acelaşi pat, a trebuit să fac puţină echilibristică cu un scaun). Ajung din nou la ortopedie, doamna stătea pe targă în mijlocul cabinetului, i s-a făcut un EKG, după care a fost chemat un brancardier care să o ducă de acolo (unde, nu ştiu).

Diagnosticul meu a fost “entorsă uşoară”, dar entorsă care, pe cât de “uşoară” a fost, pe atât de tare a durut. Teoretic aveam nevoie de 10 zile de odihnă, dar a trebuit să le reduc la 5 (dintre care 2 în weekend). A fost atât de uşoară, încât în primele 2-3 săptămâni nu am putut merge pe acel picior. După o lună şi un pic, când glezna deja nu mă mai durea decât dacă făceam mişcări mai la limita mobilităţii, am zis că-s destul de în formă pentru a mă duce cu bicicleta pe munte. Am căzut de 3 ori, am trântit o contuzie nasoală la un umăr şi la coaste. Timp de 2 săptămâni nu am putut să-mi schimb tricoul fără a scrâşni din dinţi de durere. Încă mă dor coastele când mă întind, iar umărul înca protestează când încerc să ridic mâna deasupra capului.

Suntem extrem de nepricepuţi atunci când trebuie să învăţăm greşelile şi din exemplele altora. Avem o memorie atât de slabă, încât nu băgăm la căpăţână decăt dacă suferim şocul de a o lua noi înşine peste bot. Chiar şi-aşa, tot se întâmplă să uităm.

Uitându-ne peste istorie (superficial, nu ne trebuie mare profunzime pentru asta), e uşor de văzut cum toate greşelile şi bâlbele politice, de mentalitate, religioase, militare se repetă, se repetă, se repetă. Memoria noastră colectivă e atât de limitată, încât uităm că hoţii care acum ne guvernează sunt foşti securişti şi colaboratori ai acestora. Ne-o dovedim şi când vine vorba de cum privim viaţa şi câtă grijă avem de corpul nostru. Fiecare generaţie uită că oamenii sunt, totuşi, muritori şi că maşinăria asta numită corp, de care fiecare dintre noi abuzează cu atâta naturaleţe, nu este proiectată să functioneze o veşnicie. Cel mai dureros e că, dacă nu avem norocul să dăm colţul brusc, striviţi de camion sau cu creierul făcut terci de vreun ghiveci căzut de pe pervazul celui de la etajul 9, atunci când corpul începe să cedeze, nu o face dintr-o dată, ci uşor-uşor, obligându-ne să trăim, să simţim din plin cum fiecare organ începe să se deterioreze, să nu mai funcţioneze la parametri optimi, ca şi cum am fi executaţi de un temincer sadic la a cărui dispoziţie sunt puse toate uneltele de tortură ale evului mediu.

La 24 de ani nu te gândeşti cum e să nu poţi coborî până-n piaţă pentru a-ţi lua un kilogram de roşii. Nu de gândeşti cât de greu e să depinzi de cineva pentru a-ţi cumpăra cafea. Cât de nasol e să trebuiască să te zbaţi pentru a ajunge la toaletă, şi ce aiurea e să faci duş ştiind că ai un singur picior functional şi că în orice secundă îţi poti pierde echilibrul, aluneca şi rupe gâtul. Nu prea ştii cum e să nu poţi îmbrăca un tricou de unul singur, cum e să te doară când te întinzi în pat pentru a te relaxa, cum e să te trezeşti cu dureri de câteva ori pe noapte. Nu ştii cât de frustrant este când, pentru o amărâtă de salată, eşti nevoit ori să înghiţi eroic durerea şi să te târăşti încăpăţânat până-n piaţă, ori să aştepţi ca unul dintre semenii tăi ceva mai funcţionali să binevoiască a se duce să cumpere cele necesare în locul tău. Sau, dacă ştii, uiţi repede.

Mai dureros, totuşi, decât orice os rupt, orice contuzie şi orice încheietură cu ligamentele făcute ferfeniţă, este că doamna de la urgenţe de la Spitalul Universitar, cea care a fost tratată ca un sac de ciment de către brancardier şi care a fost luată peste picior de către radiologist, doamna aia semăna cu bunica mea, în ultimii ei ani de viaţă. Mă gândesc că şi ea a fost culeasă de pe stradă, că şi ea a avut poate parte de tratamentul jegos de spital românesc, de vreun brancardier idiot, de vreun radiologist în poziţia unui dumnezeu care să aibă dreptul de a judeca orice netrebnic îi ajunge pe mână. Şi-mi pare rău, îmi pare rău că atunci nu am fost mai apropiat de ea, că nu am sunat-o şi nu am vizitat-o mai des, că nu am întrebat-o ce oase şi articulaţii o mai dor, cum mai e cu vederea, dacă şi-a luat pastilele, cum mai e cu vecinii, la cine a mai fost în vizită.

De la o vârstă începi să regreţi că nu ai petrecut mai mult timp şi că nu ai fost mai grijuliu cu cei apropiaţi, cu cei care au avut grijă de tine. Din păcate, asta se întâmplă, de regulă, la o vârstă la care nu mai poţi face nimic în afară de a regreta.