Ca parte a procesului de trecere în rândul sclavilor cu rate pe (foarte) mulţi ani, a trebuit să retrag o anumită sumă din contul de economii deschis la o oarecare bancă mioritico-franţuză.
Pentru a evita comisionul de transfer bancar mai mare decât cel de retragere (“genial” lucru!!!) şi pentru nu umbla ca tembelul prea mult timp cu o găleată de bani după mine, normal ar fi fost să mă duc la bancă fix înaintea semnării contractului de v/c.
Cu toate astea, obişnuit fiind cu “normalitatea” balcanică peste care am dat la tot pasul în timpul căutării apartamentului şi fiindcă nu am anunţat banca din timp că vreau să scot ceva mai mulţi bani (greşeala mea – sunt şi eu român), mi-am luat o marjă de eroare demnă de un paranoic şi m-am prezentat la ghişeu cu 3 ore şi ceva mai devreme – suficient timp pentru a scoate banii şi a traversa relaxat strada până la notar (eventual de a mă deplasa la o altă sucursală, în caz că nu aveau destui bani în sertare).
Ei, pare-se că bine am făcut. Odată ajuns în faţa ghişeului, aflu cu stupoare că, dacă vreau să retrag bani sau să fac operaţiuni pe un oarecare cont deschis în localitatea Ţ, de exemplu, nu am cum face chestia asta de la o altă sucursală a aceleiaşi bănci.
Cel puţin nu uşor pentru că, pentru a putea intra în posesia banilor mei, aflaţi în contul meu, a trebuit să-mi omor nervii şi să stau ca dobitocul în bancă două ore jumătate:
- jumătate de oră stat la coadă – bună treabă, un singur ghişeu deschis într-o sucursală dintr-o zonă aglomerată din centrul Bucureştiului;
- prima oră mi-am petrecut-o contrazicându-mă cu reprezentanţii băncii, care care nu puteau înţelege de ce situaţia e de-a dreptul stupidă. După capul lor, trebuia să frec 24 de ore (din care 14 ore pe drum), pentru a ajunge la sucursala lui peşte prăjit unde mi-am deschis eu contul;
- a doua oră am petrecut-o aşteptând să-şi mişte posterioarele cei de unde mi-am deschis contul şi să trimită prin fax o copie după copia cărţii mele de identitate şi după nuş-ce alt formular pe care se pare că l-am completat în momentul în care am deschis contul.
Apropo de ultimul punct, am aflat apoi, de la altă sucursală a băncii lui peşte prăjit că, pentru a evita toată distracţia asta, trebuia să prezint două acte de identitate cu poză. Adică, în afară de cartea de identitate sau buletin, trebuia să scot şi permisul de conducere – lucru pe care, de altfel, l-aş fi făcut cu cea mai mare plăcere dacă mi s-ar fi spus. Eh, dac-ar şti stânga ce face dreapta…
În fine, după acele ore pierdute în bancă, s-au trezit omuleţii că nu au destui bani în prăvălie (aici, ce-i drept, nu au greşit cu nimic – faptul că nu am anunţat din timp cât vreau să scot a fost buba mea), au dat două telefoane şi m-au trimis la o sucursală mai mare, aceasta aflându-se – norocul meu – relativ aproape.
30 de minute mai tărziu, după ceva alergătură şi după fix 3 ore de la începutul poveştii, ajung la notariat, numai bine pentru a putea citi draftul de contract în linişte şi a mă putea bucura din plin de cele 15 minute de întârziere ale vânzătorului.