Weekend-ul ăsta am tras o tură rapidă până acasă, pentru a-mi repara mai ieftin decât în Comuna Bucureşti o măsea găurită de carii. Profitând de drumul ăsta şi dorind să scap de posibilul scandal din vreo sucursală aflată la mulţi km distanţă, am zis să trec şi pe la BRD, să închid contul de care vorbeam mai devreme.

Ajung pe la ora 11:30 în bancă, iau un număr de ordine şi mă aşez pe un scaun. După vreo 30 de minute de aşteptat (văd că e modă – sucursala principală a oraşului lucra doar la 2 ghişee pt pers. fizice), îmi vine rândul şi mă  înfiinţez la ghişeu. Îi explic domnişoarei că vreau să închid atât contul de economii, cât şi contul deschis în Bucureşti, pe când eram student. “Durează mai mult”, îmi spune ea, aşa că sunt trimis la unul dintre ghişeele pentru persoane juridice.

Mai spun odată poezia, aştept să se verifice că sunt destui bani în bancă (iar am fost porc şi n-am anunţat), se dă ok-ul şi se pune don’şoara pe treabă.

După 5 minute de tastat, o văd că se încruntă uşor. Mai trec încă 5 minute, pe faţă-i apar ceva grimase furioase şi zgomotul tastelor se aude ceva mai tare. După încă 5 minute, afişează o privire de viţel la poartă nouă şi scoate un “Cum naiba se aplică comisionul ăla de retragere numerar?!”.

Mă uit năuc la ea, mă uit şi la colega din stânga ei şi încep să-mi fac griji serioase în legătură cu siguranţa banilor mei. E cam groasă treaba când un angajat care lucrează zi de zi la ghişeul unei bănci nu ştie cum se aplică un amărât de comision de retragere numerar. O operaţiune deloc specială, ce ar trebui să fie la ordinea zilei, la o adică.

După încă 5 minute, cheamă o colegă, încep amândouă să se uite pe ecran, mai cheamă una, se uită toate trei la ecran, se scarpină în cap, se mai uită puţin la calculator. La un moment dat apar alte două pupeze şi, deja simţindu-mă ca-ntr-un adevărat film de comedie, văd cum cinci angajate ale unei bănci de top din rromânia privesc uşor tâmp ecranul calculatorului, fără să ştie pe ce naiba să dea clic în continuare. Deja trecuseră aproximativ 40 de minute de când ocupasem ghişeul.

Eh, un singur angajat poate mai are o scuză când se împiedică în proceduri – poate e nou, nu are experienţă, e obosit la sfârşit de program, etc. Deşi nici aşa nu ar trebui să fie scuzat; se lucrează cu bani, până la urma urmei. Dar când 5 pupeze afişează aceeaşi privire tâmpă, treaba e gravă. Rău de tot. Gravă ca în “BRD dă faliment”, de exemplu. Oricum, în momentul în care asistam la acea scenă, în mintea mea banii-mi erau deja încurcaţi prea tare în sistemul informatic al băncii pentru a mai putea fi scoşi, sau chiar pierduţi prin contul unei asociaţii caritabile, ceva.

Nu are rost să mai dau prea multe detalii. După nişte “dumnezei” înăbuşiţi, multe încercări eşuate de a “păcăli sistemul” şi o problemă de logică gen “cum îi dau eu clientului mărunţişul de 60 şi ceva de eurocenţi din cont?” – nu aveau cum închide contul dacă rămânea chiar şi-un cent acolo – domnişoarei angajate îi ies calculele, eu îmi primesc banii şi, în sfârşit, pe la orele 14, reuşesc să plec din sucursala lui peşte.

Toată distracţia, 2 ore jumătate, cu tot cu aşteptat la coadă. Halal.