De când am început să mă joc de-a pozarul, nu am mai putut privi lumea din jur cu la fel de multă indiferenţă ca înainte.
Trăsături, semne, ticuri, umbre, colţuri, culori, trăiri, sentimente, gesturi, reflexii, refracţii, diagonale şi modele repetitive.
Toate, aşa cum spune şi Cabral, în mod normal ignorate. Toate, atât de fascinante odată ce înveţi să le priveşti şi analizezi.
Ca un mic voyeur.
Bine, nu neapărat macro. Mai degrabă close-up. Şi nu neapărat pentru zgârciţi, ci pentru ăia care nu au bani, sau nu au chef să dea o căruţă de bani pe lentile close-up, burdufuri macro sau – doamne fereşte – obiective dedicate.
Pe foarte scurt, se ia una bucată lentilă de la un proiector defect, se ţine în faţa obiectivului şi, pentru a focaliza, se mişcă tot agregatul înainte şi înapoi.
Din păcate, e cam dificilă utilizarea sistemului ăstuia fără ceva care să ţină lentila fixată în faţa obiectivului; dof-ul e foarte mic şi din mână e cam greu de nimerit focalizarea, plus că, din cauza timpilor mari de expunere care ar rezulta din asta, nu pot închide diafragma suficient de mult încât să conteze.
Pe compacta colegului de apartament, cu zoom-ul dat la maxim, am reuşit să apropii şi mai mult decât ceea ce se vede jos.
Bine, ştiu că nu am inventat eu roata, da’ e interesant cum aproape orice lentilă convexă poate fi folosită pentru close-up/macro.
App, metoda cu două obiective de 50 montate faţă-n faţă cu un intel inversor scoate rezultate mult mai bune.
Zilele trecute, am văzut prin autobuz un nene cu o jucărie tare-tare frumoasă: un hasselblad cu spate digital (un Phase One, nu ştiu de care), grip, blitz şi ceva obiectiv wide pe el. Omuleţul avea o moacă de pozar old-school şi era îmbrăcat cu o jachetă pe care scria hasselblad. În fine, impresionant. Genul ăla de impresionant care-ţi creează aşteptări înalte pân’ la cer. Adicătelea aşteptări de genul “wtf eu nu am să pot face niciodată aşa ceva!!!!111one” (în sensul bun).
Eh, tot regretând că nu am pescuit aparatul din geantă pentru a-i face o poză, îmi vine ideea să-l caut pe net; dacă tot avea jachetă cu hassy, e foarte posibil să fie foarte pasionat de marca asta (să nu-i spun fanboy) şi să se fi înregistrat pe ceva site-uri de fani. Aşa că-l caut, pentru început, pe site-ul hasselblad, în secţiunea utilizatorilor de hassy. Unde-i găsesc poza la profil. Din prima. Cu tot cu link către portofoliu. Dezamăgitor.
În fine, nu e treaba mea să spun dacă pozele omului îs sau nu de câcat. Numa’ că nu-s pe gustul meu. Deloc.
Am mai spus asta aici şi aici. Sunt oameni cu compacte care mătură pe jos cu majoritatea utilizatorilor de DSRL sau de alte aparate de fiţe. Sunt unii care nu mai folosesc nimic altceva decât camera de pe telefon şi care-şi expun lucrările peste tot. Sunt unii care nu au nevoie de Hasselblad, Bronica, Mamyia, Rollei sau alte nave spaţiale, ci doar de, aşa cum Cătălin foarte bine zicea, o Holga şi un bec chior.
Realizez că asta e a 3-a oară când bat tastatura pe tema asta. De ce mă repet, nu ştiu. De fapt ştiu, da’ nu vreau să recunosc.
Bine, bine, ştiu că nu e decât o compactă înfiptă într-un body decupat de AE-1 Program, dar trebuie să recunosc că ideea e drăguţă.
M-am uitat pe pozele pe care le-am făcut anul trecut, le-am comparat cu cele de acum şi am observat că nu am evoluat mai deloc. Mai rău, nici măcar nu am stagnat, ci am început să regresez.
De ce, nu ştiu. Dracu’ ştie… poate nici măcar el.
Într-altă ordine de idei, e nasol când îţi dai seama că, de-a lungul anilor, te-ai transformat tocmai în ceea ce ai urât dintotdeauna. E incredibilă diferenţa de comportament şi atitudine între mine, cel care am trăit în groapa de gunoi a României, şi cineva care a trăit într-o adevărată capitală Europeană.
… e ca diferenţa între dictatură şi democraţia ideală. Dictatorul fiind eu.
Bine, e uşor să dai vina pe oraş, pe mediu, pe influenţe exterioare. Problema e că am devenit ignorant, superficial şi rău-voitor fără să-mi dau seama, iar acum mi-e cam greu să scap de “calităţile” astea.