Tag Archives: amintiri

Cerşetoria, o afacere profitabilă

O parte din copilărie mi-am petrecut-o în Iaşi, alături de bunicii mei. Locuiam pe lângă Piaţa Unirii aşa că, de cele mai multe ori, ieşeam la plimbare pe la cofetăria din colţ, de mai încolo de UNIC (o alimentară), prin piaţa de peste stradă (de fapt doar eu mă plimbam, bunicii mergeau la cumparaturi), pe la Monumentul Independenţei (îmi plăcea la nebuniea să sar de pe pietrele alea două din dreapta şi stânga scărilor) sau chiar până pe la Palatul lui Ştefan cel Mare şi împrejurimi.

Chiar în dreptul trecerii de pietoni de lângă Monumentul Independenţei, pe lângă ţiganii cu papagalii-ghicitori şi ţigăncile cu fuste colorate care voiau să-ţi citească-n palmă, stătea mai tot timpul un cerşetor. Numai ştiu cu exactitate cum arăta, dar ştiu ca era îmbrăcat decent, fără niciun ciot sau mână buboasă la vedere, doar cu o icoană în mână. Nu se băga în viaţa ta, nu te deranja cu nimic – doar stătea acolo, tăcut.

Într-o bună zi, în timp ce ne întorceam de la piaţă, imediat după ce trecusem de trecerea aia de pietoni, apare un copil pe la 14-16 ani, îmbrăcat mult mai bine decât restul din jur (ţin foarte bine minte că era îmbrăcat în haine albe din cap până în picioare), care, după ce a scotocit buzunarele cerşetorului, a început să-i care pumni şi picioare. Nu am înţeles atunci exact ce se întâmpla acolo, doar priveam mirat în timp ce bunica mă târa de mânuţă. Cred că aveam 4 ani pe atunci.

***

Când am ajuns în Bucureşti am fost “lovit” de două chestii: aglomeraţia sufocantă şi cerşetorii prezenţi la aproape fiecare colţ de stradă. Dacă cu aglomeraţia am reuşit sa mă obişnuiesc uşor, numărul imens de cerşetori şi organizarea lor m-a uimit întotdeauna.

Ieri, 18 ani mai târziu, în intersecţia de lângă statia de metrou Politehnica, am asistat pentru a doua oară în viaţă la o scenă asemănătoare cu cea din Iaşiul copilăriei mele. Doi ţigani stăteau ca paravan, în timp ce o tanti îl scotocea pe un cerşetor peste tot – buzunare, pliuri ale hainelor, papuci, chiar şi în chiloţi. Ce găsea, băga în geantă. După ce femeia a terminat cu ăla, la îndemnul unuia dintre cei doi ţigani, s-a apropiat alt cerşetor care, la rândul lui, a început să fie percheziţionat.

După ce au terminat, cei trei s-au îndreptat agale spre metrou, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum ar fi fost încă o zi obişnuită la muncă.

***

Cerşetoria există de extrem de mult timp, iar cei care au transformat ghinionul unui om într-o adevărată afacere există cam tot de pe atunci. Aş putea spune chiar că, la o adică, e o “ocupaţie” cam la fel de veche ca prostituţia, în acelaşi timp fiind cel puţin la fel de profitabilă. La noi în ţară presupun că e profitabilă doar de 20 de ani – îmi vine greu să cred că, în comunism, era atât de uşor să dezvolţi o adevărată reţea de crimă organizată.

Concluzia e că… ei bine, nu am cum să trag nicio concluzie. Am, în schimb, o groază de întrebări care, deşi mi le-am mai pus odată, în ciuda intervenţiei lui Dojo de la articolul respectiv, nici până acum nu au primit un răspuns:

cine sunt cerşetorii ăştia, de unde sunt, unde stau? Cine sunt cei care profită de ei? E oare atât de uşor să ajungi pe stradă, e oare atât de greu să te ridici din starea asta? Nu putem scăpa cumva de ei? Nu se pot arunca în pârnaie jegoşii care profită de cerşetori?

Ai telefon de serviciu?

De când am învăţat pe propria-mi piele ce înseamnă telefonul de servici, am început sa mă hlizesc în faţa oricărui angajator care încearcă să mă momească introducând ţârâitorul în capul listei cu beneficii.

Da, ştiu că nu e vina lor; ei doar îţi dau ceea ce ştiu că are efect în majoritatea cazurilor. De obicei, chiar şi un chibrit trecut în lista cu beneficii face un prosibil angajat să saliveze. Aceştia, în special prospăturile (adicătelea ăia care s-au aruncat de curând pe piaţa muncii), au impresia că, dacă li s-a oferit un telefon de serviciu, au dreptul să înroşească undele radio cu apeluri personale. Nu zic că nu este posibil; depinde de companie şi de câţi bani e dispus şeful să toace pe curul unui angajat. Dar ei văd doar partea care le convine lor.

Ceea ce bobocelul nu realizează este că, odată ce s-a trezit cu celularu-n mână, timpul său liber nu îi mai aparţine; nu mai sunt de ajuns cele 8 ore pe care le petreci zilnic la servici, de acum trebuie să fii disponibil 24/7. La telefon, ce-i drept, dar timpul tau personal, care ar trebui să îţi aparţină, în care nu ar trebui să te gândeşti absolut deloc la servici, eh, timpul tău personal s-a dus dracului.

Hai să dăm şi exemple, că la teorie ne pricepem cu toţii. Continue reading

Rock, măi nene

Primele suspine de blues şi rock clasic le-am auzit, încă de pe când eram doar un prichindel de-un metru, de la tatăl meu – muzica pe care o asculta în maşină, când făcea un drum mai lung. Apoi, odată cu trecerea timpului, urechile mele au început, încetul cu încetul, să se deprindă şi cu heavy-ul, progressive-ul, speed-ul şi power-ul care urla din difuzoarele combinei surorii mele. Continue reading

Prima dată singur

2005. Scăpasem de armată (mulţumită burţii mele imense de pe atunci), dădusem BAC-ul cu vreo 2 luni în urmă şi venise timpul să-mi încep viaţa de student. Încă un pas, normal de altfel, încă o experienţă. Abia aşteptam să scap de mic şi de linişte, voiam ceva mare, voiam agitaţie, voiam ritm alert.

Mă trezesc din somn într-un oraş necunoscut, la mulţi km depărtare de casă. Cu ochii somnoroşi, analizez împrejurimile: un semafor, o linie de tramvai, blocuri întunecate, un paznic c-o privire sictirită, doi câini ce şi-o trag fără jenă pe trotuar şi maşini… multe maşini. Ăsta o fi Bucureştiul? Cobor geamul şi trag o gură de aer. Tuşesc – e înnecăcios, îmbâcsit, murdar. Dintr-o dată, aud vocea răstită a mamei de pe bancheta din spate, ce sparge calmul zgomotului leneş scos de diesel-ul nemţesc de sub capotă: “Deja ai reuşti să răceşti?!” Tac, nu-i spun nimic; ştiu de cât de puţin e nevoie pentru a o provoca, mai ales când e obosită. Mă consolez cu gândul că, în curând, voi scăpa de grija asta excesivă, deseori manifestată într-un mod agresiv, băgată pe gât cu ajutorul clişeului: “Las’ că ştiu eu mai bine”. Continue reading

Schimbări. Curățenie și haos.

Astăzi dimineață, în timp ce-mi umpleam plămânii cu fum, stomacul cu ceai + checul colegului de apartament și priveam dezastrul din bucătărie, mi-am adus aminte cât de “ordonat” eram acum 3-4 ani.

Singurele lucruri ce erau puse într-o oarecare ordine erau hainele curate. În rest, podeaua era locul perfect de depozitare pentru pixuri, cărți, caiete, coli a4, rigle, cutii goale, componente de calculator și multe, multe alte măruntișuri inutile. Totuși, deși știu că nu pare, toate aveau locul lor. Știam că găsesc cheile pe lângă dulap, în stânga cutiei cu dropsuri de mentă. Patentul lui tata era de fiecare dată sub biroul calculatorului, în partea stângă. Lampa era ori în dreapta scaunului de la birou, ori pe sub pat (în funcție de ce făcusem în seara aia). Era haos, dar pentru mine totul, absolut totul, era la locul său. Continue reading