Niciodată nu am fost în stare să pun un preţ pe munca mea. Din cauza asta, lumea are impresia că, dacă nu cer, înseamnă că nu vreau sau că nu am nevoie. Că lucrez pe promisiuni şi relaţii. Pe lasă că te ajut şi eu odată. Niciodată. Că se poate. Şi se poate.

E o tâmpenie, de fapt. E ca blocajul pe care-l are un timid atunci când trebuie să vorbească în public. Un “vai, mersi mult, nu trebuie să-ţi dau nimic, nu?” nu ar merita ca răspuns decât “nu, e absolut ok, muncesc pe gratis, mori în chinuri”, numai că vorbele parcă mi se îneacă după “nu, e absolut ok”, iar în loc de privirea nervoasă apare pe faţă un zâmbet tâmp, de idiot autentic. E ok, la revedere, arbeit ist frei. Nu macht frei, că doar la nemţi se întâmplă asta.

Dacă mi-aş deschide o afacere, aş rata catastrofic. Ştiu că sunt puţini cei care reuşesc din prima, dar eu aş da-o probabil în bară indiferent de oricâte ori aş încerca.

Sunt ca omuleţul ăla cu “telecomande”. Nu ştiu eu dintr-astea. Două!

Edit: Mi-am călcat pe inimă şi mi-am cerut “dreptul”. L-am primit, nicio problemă, numai că m-am simţit ca o bucată de noroi, lipicios, moale, jegos, scârbos. E nasol sentimentul. Nasol de tot.