Pe la începutul anului trecut am fost în vacanţă în Grecia. Înainte de a pleca, don’şoara prietenă mi-a spus că o cunoştiinţă a rugat-o să îi aduc nişte cafea grecească, Papagalos. Ajuns la destinaţie, una dintre primele chestii pe care le fac e să intru într-un magazin (în care am făcut poza asta) şi să caut cafeaua pe care o voiau cei de acasă. Pe lângă cele două pungi cerute, îmi iau şi eu o pungă de cafea grecească, dar altă marcă. Ajuns acasă după vacanţă, dau cei doi papagali mai departe, iar porţia mea o dosesc pe undeva prin cămară.
După câteva luni, reuşesc să-mi iau o casă prin programul Prima Casă şi mă mut. Cu mine vin atât prietena, cât şi colegul de apartament, Andrei (care de acum avea camera lui, nu mai trebuia să locuiască-n camera de zi a unui apartament semi-decomandat). În timpul mutării, încercând să scăpăm de cât mai multe nimicuri (pentru a face cât mai puţine drumuri între cele două apartamente), punga de cafea grecească ajunge-n mâinile prietenei, care-mi propune să o aruncăm. Reuşesc să o scap de drumul către gunoi, o aduc în apartamentul nou, unde iarăşi o dosesc într-un colţ de cămară.
La vreo 2-3 luni după ce am terminat cu nebunia mutării, îmi aduc aminte de ea şi o desfac. Nu mică mi-a fost mirarea să văd în pungă un praf fin, ca şi cum ar fi fost cacao. Era prima dată când vedeam cafea măcinată atât de mărunt; până acum dădusem doar peste cafea de filtru, măcinată mai mare. Scot espressorul din cămară, umplu cupa, pun o cană de apă în maşinărie şi-i dau drumul. Rezultatul a fost ok, mai aromat decât la filtru, dar lipsit de tărie. Zic că nu e vina cafelei neapărat – nici espressorul meu nu e cine-ştie-ce maşinărie – aşa că încerc şi la presa franceză, de data asta punând puţin mai multă cafea/ceaşcă. Din cauză că era măcinată atât de fin, presa se blochează, eu nu doresc s-o forţez pentru a coborî pistonul până la capăt, aşa că rezultatul este… de-a dreptul dezamăgitor. Un soi de pisswasser, adicătelea. Sigilez punga cum pot, scoţând cât mai mult aer cu putinţă din ea, şi o pun la loc în colţul ei din cămară.
De curând am cumpărat cartea lui Gheorghe Florescu, Confesiunile Unui Cafegiu. Citind-o, mi-am adus aminte de cafeaua mea şi, inspirat fiind de copertă, am zis că n-ar stica dacă aş încerca să o prepar la ibric. Fiind prima dată când încercam aşa ceva, am amestecat cafeaua în apă, am lăsat-o pe foc mult mai mult decât ar fi trebuit, şi a ieşit… fiartă. Nu am reuşit performanţa de a o da în foc, era prea puţină apă-n ibric pentru aşa ceva, dar nici mult nu mai aveam. După câteva încercări, totuşi (şi multă documentare suplimentară), mi-a ieşit. Cu caimac, cu aromă, cu tărie, tot dichisul. Ceva nemaipomenit, cea mai bună cafea dintre toate pe care le încercasem până atunci.
Dar, deşi calitatea cafelei rezultate m-a uimit, sunt de părere că ibricul nu este neapărat cea mai bună modalitate de a prepara cafea doar din motive tehnice, obiective (mă refer aici la “ştiinţa” preparării, la felul în care e extrasă esenţa din boabele de cafea, la procentul de esenţă extrasă, etc.), ci că şi ceea ce ţine de subiectiv are un rol foarte important. Ceea ce face ibricul să iasă în evidenţă este tocmai procedeul de preparare care te forţează să te linişteşti, să ieşi din ritmul alert, şi să intri într-o lume ritualică în care parcă fiecare gest are o semnificaţie aparte, chiar mistică. Este ceva organic, total diferit de gestul de a pune un aparat în priză, de a învârti de o rotiţă şi de a apăsa un buton.
Dar ritualul de preparare şi calitatea băuturii sunt doar două treimi din marele total. A treia parte, şi partea care completează în totalitate cercul plăcerii, este savurarea cafelei.
Nu sunt nici pe departe cea mai ordonată persoană din lume, iar dimineţile mele reflectă poate cel mai bine lucrul ăsta. Mă trezesc în ultimul moment, mă îmbrac cu hainele de casă în loc de cele de ‘oraş’ (şi uneori îmi dau seama abia când ajung la serviciu), uit să mă spăl pe dinţi, apuc să mă dau cu deodorant abia în lift, chestii de genul. Aşa că, în săptămâna care tocmai a trecut, mi-am propus să îngrămădesc în haosul meu matinal un moment de linişte, de calm, un moment în care să mă adun înainte de a pleca la drum. Am început să acord, în fiecare dimineaţă, câteva minute preparării şi consumării cafelei în linişte. Şi am reuşit. Partea extraordinară este că aceste 15-20 de minute de calm din fiecare dimineaţă m-au ajutat să trec peste zi mai uşor, mai liniştit, făcându-mi ultima săptămână ceva mai uşor de suportat.
***
Ceea ce nu înţelegem noi în timp ce participăm în cursa eficientizării, corporatizării, perfecţionarii, e că noi nu suntem americani, nemţi, francezi, britanici, spanioli, ruşi sau altă naţie. Suntem Români, suntem Balcanici şi, chiar dacă ne place sau nu, trebuie să ne comportăm ca atare. Ne putem adapta, ne putem obişnui, ne putem amăgi cu civilizaţia, corectitudinea şi cu curăţenia altora, dar nu cred că putem fi cu adevarat fericiţi în altă parte (dovadă stând chiar comunităţile-bulă construite de ai noştri în mijlocul culturilor străine). Întotdeauna vom trăi după pulsul nostru.
În fine, vorbesc în numele meu. Poate unii s-au născut nemţi şi se simt mai bine în sânul rigorilor specifice popoarelor nordice. Poate unii nu ştiu ce înseamnă “petrecere”, dar vibrează când aud cuvântul “fiesta”. Francezii o numesc joie de vivre. Ideea e aceeaşi, fiecare o pune în practică, însă, în mod diferit.