Category Archives: Uncategorized

Iertare

Iertarea nu înseamnă să ajungi în punctul în care să nu mai spui sau să simți că ceea ce s-a întâmplat în trecut a fost greșit sau nedrept, ci să poți continua să trăiești în prezent, conștient de cicatricile rămase pe/în tine, fără a mai ține acele foste răni pe primul loc al atenției și preocupării tale dar lucrând activ și conștient la a fi mai bun și mai funcțional în ciuda acestora.

Responsabilitatea unor emoții nu este doar la cel care le simte, iar ele nu sunt bune sau rele, corecte sau greșite, chiar dacă pot fi plăcute sau neplăcute. De fiecare dată, însă, ele sunt utile și au scopul de a te informa de niște lucruri importante care se întâmplă prin jurul tău. Cei care le ascund și se ascund de ele trăiesc incomplet și deconectat.

Revenind la responsabilitate, lucrurile de mai sus mă duc spre concluzia că aceasta este împărțită între cel care simte și situația în care se află acesta.

Iertarea (iar aici e chestia înțeleasă greșit, din punctul meu de vedere), fiind o chestie doar a ta, ba chiar aș spune că este de-a dreptul intimă, nu presupune nicio obligație în a menține contactul cu cei care te-au rănit dacă aceia continuă să îți invalideze emoțiile, dacă nu consideră că au greșit și se comportă în același fel.

Singura obligație, să zic așa, e ca tu să îți faci partea ta. Ceilalți, dacă vor, își pot face partea lor, dar nu ar trebui să mai ai nicio pretenție față de ei. Fiind externi ție, nu ai cum să te aștepți să le poți controla în vreun fel deciziile și acțiunile.

Cine-mi aduce un pahar de apă la bătrânețe?

Nu întotdeauna plecatul departe al copiilor se explică prin căutarea unui trai mai bun și respect în altă societate. Uneori plecarea e o fugă.

Părintele nu trebuie să ajungă (sau să aibă pretenția) să fie văzut de către copil “ca o zână”, iar copilul nu ar trebui să fie vreodată văzut drept salvarea acelui părinte. E datoria părintelui să se salveze singur, fără să îi ceară copilului să fie viața pe care nu o poate sau nu a putut-o trăi și fără să îi pretindă acestuia să acționeze pe post de cârjă pentru a sprijini neputința celui care ar trebui să fie adultul din familie.

Iar copilul nu ar trebui să fie nici folosit drept instrumentul părintelui de PR. De ce să-și vadă imaginea, poveștile și viața întinse gratuit peste tot în media, fie că e social sau nu? Părintele vrea să fie persoană publică, perfect, dar asta nu înseamnă că și copilul trebuie să fie la fel. Părintele vrea să fie în lumina reflectoarelor societății, asta nu înseamnă că și copilul trebuie să-și ardă retina în aceleași becuri.

Apoi, să îți lași copilul la bunici și să-l vizitezi doar în weekend-uri, dând vina pe serviciul tău care “trebuia” să fie pe primul loc, se cheamă abandon, oricum ai învârti-o.

E întotdeauna vina părintelui că nu a “putut” găsi soluții. Întotdeauna există alternative, niciodată nu trebuie să fii tu ăla care pleacă peste mări și țări, care lipsește cu zilele sau săptămânile, care “se jertfește” pentru neam și patrie. Că nu le vezi, nu vrei sau nu poți să alegi alternativele, asta ține de preferințele și limitările tale personale.

De regulă e despre bani sau despre poziție socială, și e despre faptul că părintele își dorește lucrurile astea mai mult decât să stea împreună cu copilul său. În asta constă schimbul, de regulă, și e o chestie la fel de cinică precum sună. Poate nu ajungea primar dacă nu mergea în țară și-n Afganistan și alegea să-și vadă copilul în fiecare zi.

Unde mai pui ca peste durerea asta pe care o simte copilul se adaugă și toate poveștile părintelui de “cât de greu mi-a fost mie”, povești care au efectul de a nega durerea copilului, fie că e exprimată sau nu. Cu atât mai mult cu cât este exprimată. Una e să spui “a trebuit, nu am avut de ales”, alta e “nu am știut să fac mai bine”. Copilul va simți diferența, întotdeauna. Va ști că acolo a fost făcută o alegere, nu a fost o obligație.

Așa că puteți să o faceți pe fata aia oricum, că e comunistă pe banii lui mă-sa (deși pare să fie destul de pe picioarele ei, sincer), că e ghei, că e cu sindicatele sau ce alte bălării vă trec prin cap.

Unu la mână, nu e neapărat treaba noastră ce face ea cu viața ei.

Doi la mână, faptul că o judecați nu schimbă cu nimic faptul că durerea aia pe care o simte e poate una dintre cele mai nasoale pe care le poate simți. Durerea de a nu se simți dorită, de a fi un deranj, o piedică în calea împlinirii părinților ei, de a fi abandonată, de a se simți folosită. Astea-s acolo și dor. Dor în draci.

Așa că în societatea asta moralistă precum lupul, vin eu să spun că are dreptul să spună ce vrea, în orice mediu dorește, despre oricine, să dinamiteze orice carieră, orice partid, orice. Public, privat, cum își dorește. Așa cum ea nu a avut de ales, la fel nici maică-sa nu ar trebui să pretindă controlul asupra acestor lucruri. Ba mai mult și iarăși împotriva valorilor creștine după care ne ghidăm, are dreptul să nu-și ierte părinții, iar ăsta ar trebui să fie un drept fundamental, din punctul meu de vedere.

Eu sper să-și găsească liniștea și pacea cât mai repede și să înceapă să-și trăiască viața, aia a ei, fără a o mai folosi pe maică-sa drept reper, indiferent că e pozitiv sau negativ. Să poată zice un simplu: “Mersi de viață, acum la revedere.”

Despre perfecțiune

Ieri seară mă gândeam ce frumos am reușit să fac muci, recent, o prezentare la facultate și cum, după aia, în aceeași zi, am trimis un eseu, pentru altă materie, pe care reușisem să-l scriu abia cu o seară înainte, după ce mi-am “deblocat creativitatea” cu ajutorul unor beri (așa că nu știu cât de bine a ieșit, sper doar că nu am sărit prea tare din Ballmer’s Peak https://www.explainxkcd.com/wiki/index.php/323:_Ballmer_Peak), cât de… neamenințătoare mi se pare acum treaba asta și cum sentimentul ăsta e diferit de tendința pe care o aveam acum mulți ani, pe la prima facultate, când îmi venea să mă dau cu capul de pereți dacă nu ieșea totul țuț.

Partea faină e că seara asta, când în sfârșit am prins și io de picior niște timp nestructurat, am dat de articolul ăsta, într-un fel nemoderat de algoritmi, deci pur întâmplător, care explică foarte bine care-i treaba cu perfecționismul, de unde ar putea să vină, de ce nu e neapărat cea mai bună idee să ne scăldăm la nesfârșit în apele acestuia și ce se întâmplă dacă nu reușim să-l dăm, măcar uneori (acum, eu aș zice de cele mai multe ori), la o parte.

“Perfectionism is slippery. Clinically it is reflected in a dizzying range of symptoms: depression and anxiety, obsessional disorders, narcissism of the “thin-skinned” type (when a projected grandiosity conceals intense fragility), psychosomatic illness, suicidal thoughts, body dysmorphia and eating disorders. Perfectionism has a chameleonic ability to adapt itself to different character types and vulnerabilities, which is perhaps why it has never been categorised as a discrete mental disorder.

[…]

The yearning for something that is intrinsically impossible can result only in feelings of frustration and inadequacy. My own work with perfectionists has led me to reach a similar conclusion. Yet though perfectionism can corrode our sense of self-worth, few of us would want to give up the ambition to develop and grow.

How might we protect this aspiration from the incursions of perfectionist zeal? There are no easy answers. Something about being human makes it difficult to feel that we have done, or are, enough. We are unwilling to extinguish the hope that, one day, we will be recognised as exceptional: the perfect being that our parents once placed on a pedestal.

Serge Leclaire, a French psychoanalyst, posited the intriguing idea that life sets us the task of metaphorically killing this wonderful child. We must continually renounce the fantasy of an ideal self and grieve its impossibility.”

Tot articolul e aici: https://archive.is/JaXUI

Mugetare, 16/07/2022

Păi, bine, și până la urmă cine sunt? Sau ce?

Sunt fragmente din toți cei cu care m-am întâlnit, bucățele furate de cele mai multe ori fără voie. Sau fără știință, adică fără știința mea, că mă trezesc peste ani cu cioburi în tălpi pe care nu știu de unde le-am adunat și la care mă uit lung și încâlcit până când îmi dau seama, dacă îmi dau seama: ah, da, voi sunteți de la mama. Sau de la tata. Sau de la sora. Sau de la vreo iubită care m-a lăsat aiurea prin adolescență.

Deși, din păcate, eu eram cel care le lăsa de regulă pentru că îmi era prea frică de ceea ce nu știam, de ceea ce nu puteam să descos de unul singur.

Sunt și singur, pentru că singur am tot fost, o nălucă care se tot încăpățâna să nu trăiască după calapodul desenat, calapodul care trebuia să mă transforme în tot ceea ce cei de dinaintea mea nu au putut să fie.

Sunt și tot ceea ce cei de dinaintea mea nu au putut să fie. Numai că asta e partea aia care doare. Mă și îi. Diferitul doare, deranjează, rănește acolo unde doare, doare cel mai tare. Ce doare e dat deoparte. Pentru că ce doare nu e calapodul desenat de ei, este tocmai ceea ce nu vor să vadă, deci e altfel, deci nu e de-al lor, deci e dat deoparte. E greșit. Ai greșit, nu e bine, nu ne dai atenție, nu mai suntem pe primul loc, greșit, greșit, greșit.

Deci cine sunt? Ce sunt? Sunt doare. Sunt dat deoparte.

Cine sunt? Cam mult să îi ceri unui copil, nu? Să știe cine nu ești tu ca să stie cine e el? Dreptate? Unde?

Dar nu mai sunt copil. Dar nu e corect, încă sunt. Tot nu știu cine sunt. Sau ce. Măcar știu ce vreau să fiu.