Author Archives: rasebo

Despre perfecțiune

Ieri seară mă gândeam ce frumos am reușit să fac muci, recent, o prezentare la facultate și cum, după aia, în aceeași zi, am trimis un eseu, pentru altă materie, pe care reușisem să-l scriu abia cu o seară înainte, după ce mi-am “deblocat creativitatea” cu ajutorul unor beri (așa că nu știu cât de bine a ieșit, sper doar că nu am sărit prea tare din Ballmer’s Peak https://www.explainxkcd.com/wiki/index.php/323:_Ballmer_Peak), cât de… neamenințătoare mi se pare acum treaba asta și cum sentimentul ăsta e diferit de tendința pe care o aveam acum mulți ani, pe la prima facultate, când îmi venea să mă dau cu capul de pereți dacă nu ieșea totul țuț.

Partea faină e că seara asta, când în sfârșit am prins și io de picior niște timp nestructurat, am dat de articolul ăsta, într-un fel nemoderat de algoritmi, deci pur întâmplător, care explică foarte bine care-i treaba cu perfecționismul, de unde ar putea să vină, de ce nu e neapărat cea mai bună idee să ne scăldăm la nesfârșit în apele acestuia și ce se întâmplă dacă nu reușim să-l dăm, măcar uneori (acum, eu aș zice de cele mai multe ori), la o parte.

“Perfectionism is slippery. Clinically it is reflected in a dizzying range of symptoms: depression and anxiety, obsessional disorders, narcissism of the “thin-skinned” type (when a projected grandiosity conceals intense fragility), psychosomatic illness, suicidal thoughts, body dysmorphia and eating disorders. Perfectionism has a chameleonic ability to adapt itself to different character types and vulnerabilities, which is perhaps why it has never been categorised as a discrete mental disorder.

[…]

The yearning for something that is intrinsically impossible can result only in feelings of frustration and inadequacy. My own work with perfectionists has led me to reach a similar conclusion. Yet though perfectionism can corrode our sense of self-worth, few of us would want to give up the ambition to develop and grow.

How might we protect this aspiration from the incursions of perfectionist zeal? There are no easy answers. Something about being human makes it difficult to feel that we have done, or are, enough. We are unwilling to extinguish the hope that, one day, we will be recognised as exceptional: the perfect being that our parents once placed on a pedestal.

Serge Leclaire, a French psychoanalyst, posited the intriguing idea that life sets us the task of metaphorically killing this wonderful child. We must continually renounce the fantasy of an ideal self and grieve its impossibility.”

Tot articolul e aici: https://archive.is/JaXUI

Paștem fericiți?

Cu riscul de a fi făcut ipocrit (deși n-am nicio problemă să recunosc că nu-s într-o poziție care să-mi permită să fiu primul care aruncă cu pietre) mă gândesc că acum, după ce am terminat cu adunatul în jurul căminelor familiale și uneori prea familiare, după ce ne-am mai zis și anul ăsta că suntem mai buni, mai onești, mai iertători și mai plini de valori morale creștine, ar trebui poate să ne uităm din nou înspre noi la modul sincer și să aducem cumva și următoarele trei linii mai aproape de valorile noastre de viață, mai ales atunci când ne trezim trăncănind, metaforic sau nu, despre alții:

Is it true?
Is it good?
Is it useful?

E oarecum cunoscut și acceptat acum faptul că bârfa este un mecanism evoluționar care, de-a lungul existenței noastre ca specie, ne-a ajutat foarte mult atât să transmitem normele și valorile tribului nostru dar și să ne protejăm de outsiderii care, deși apăreau destul de rar comparativ cu ritmurile societății actuale, de cele mai multe ori aveau intenții mai puțin bune (iarăși, în opoziție cu ce se întâmplă în zilele noastre).

Din păcate, din cauză că lumea în care trăim acum este atât de diferită de aia în care am evoluat până acum (da, știu, evoluționismul e reducționist, bla. bla.), e foarte ușor să alunecăm pe panta maladaptativă (sau toxică, că e la modă termenul) a bârfei, mai ales cu ajutorul tehnologiei prin intermediul căreia acum putem avea un partener de refulat diverse la câteva secunde distanță, imediat după ce s-a întâmplat evenimentul bârfibil, timp mult prea scurt pentru a mai sta noi cu gândurile noastre și astfel de a ne da o șansă să digerăm ceea ce vrem să dăm mai departe (și poate să reușim să vedem bârna din propriii ochi).

Cum în momentul ăsta nu-s destul de cool pentru a da citate direct din cercetări, las aici unul dintr-o publicație mai la îndemână (întreg articolul este super valid, totuși https://www.scientificamerican.com/article/the-science-of-gossip/):

“The aspect of gossip that is most troubling is that in its rawest form it is a strategy used by individuals to further their own reputations and selfish interests at the expense of others. This nasty side of gossip usually overshadows the more benign ways in which it functions in society.”

Așadar, deși bârfa poate fi sănătoasă și utilă, revin la cele trei linii puse la început și zic din nou că poate ar trebui să le interiorizăm, ca un mecanism conștient de control care să compenseze degradarea celui natural. Nu zic că ar trebui să fie perfect, nici noi nu suntem și nu prea avem cum să fugim de realitatea pornirilor noastre lăuntrice dar, după ce dăm cu bățul în baltă, măcar să ne dăm seama că am făcut-o, să recunoaștem și să corectăm, conștient, răul făcut, astfel încât să ajungem să o folosim mai rar “at the expense of others”. Dacă tot suntem golani, măcar să fim onești și cu cap, fără talking smack gratuit. Și între hoți există onoare, știi ce zic?

Spre încheiere, merită să ne aducem aminte și că în era asta, în care informația circulă extraordinar de rapid și în direcții greu de controlat, nu doar avantajele acestui comportament adaptativ sunt mai facile (cu riscul de a aluneca spre toxicitate, cum ziceam mai sus), ci și părțile riscante ale bârfei, efectele secundare carevasăzică, au șanse mult mai mari să se întâmple. Dacă nu îți dai seama că-l rănești pe celălalt prin judecata celorlalți care ajung să-l cunoască diform, fără să-l cunoască, de fapt, măcar să știi la nivel cognitiv că faci lucrul ăsta și că asta e ceva ce te rănește, de fapt, și pe tine. Cel mai nasol risc e ăla ca cel bârfit să afle că un presupus aliat, eventual unul care ar trebui să îi fie aproape de suflet, e ocupat cu olecuță de trădare.

Nu suntem singuri în societate. Seneca ‘ăl tânăr, în înțelepciunea lui, zicea că “veritas numquam perit”, iar în momentul în care adevărul iese la iveală (pentru că întotdeauna iese), s-ar putea să ne doară, ca inițiatori ai bârfei nedrepte, mai mult decât ne-ar fi durut, la timpul ei, confruntarea propriei noastre nesiguranțe, cea care ne-a împins de fapt spre a-i judeca și trimite la spânzurătoarea societății pe ceilalți.

Apropo de confruntarea nesiguranțelor, tot Seneca, într-una dintre scrisorile sale (nu mai știu exact care, să-mi fie rușine), zicea:

“It is better to conquer our grief than to deceive it. For if it has withdrawn, being merely beguiled by pleasures and preoccupations, it starts up again and from its very respite gains force to savage us. But the grief that has been conquered by reason is calmed for ever. I am not therefore going to prescribe for you those remedies which I know many people have used, that you divert or cheer yourself by a long or pleasant journey abroad, or spend a lot of time carefully going through your accounts and administering your estate, or constantly be involved in some new activity. All those things help only for a short time; they do not cure grief but hinder it. But I would rather end it than distract it.”

Așa că, rămânând pe filiera stoică: “Acta non verba”. Fiți mai buni, nu doar vorbiți, în preajma sărbătorilor, despre a fi mai buni.

Mugetare, 16/07/2022

Păi, bine, și până la urmă cine sunt? Sau ce?

Sunt fragmente din toți cei cu care m-am întâlnit, bucățele furate de cele mai multe ori fără voie. Sau fără știință, adică fără știința mea, că mă trezesc peste ani cu cioburi în tălpi pe care nu știu de unde le-am adunat și la care mă uit lung și încâlcit până când îmi dau seama, dacă îmi dau seama: ah, da, voi sunteți de la mama. Sau de la tata. Sau de la sora. Sau de la vreo iubită care m-a lăsat aiurea prin adolescență.

Deși, din păcate, eu eram cel care le lăsa de regulă pentru că îmi era prea frică de ceea ce nu știam, de ceea ce nu puteam să descos de unul singur.

Sunt și singur, pentru că singur am tot fost, o nălucă care se tot încăpățâna să nu trăiască după calapodul desenat, calapodul care trebuia să mă transforme în tot ceea ce cei de dinaintea mea nu au putut să fie.

Sunt și tot ceea ce cei de dinaintea mea nu au putut să fie. Numai că asta e partea aia care doare. Mă și îi. Diferitul doare, deranjează, rănește acolo unde doare, doare cel mai tare. Ce doare e dat deoparte. Pentru că ce doare nu e calapodul desenat de ei, este tocmai ceea ce nu vor să vadă, deci e altfel, deci nu e de-al lor, deci e dat deoparte. E greșit. Ai greșit, nu e bine, nu ne dai atenție, nu mai suntem pe primul loc, greșit, greșit, greșit.

Deci cine sunt? Ce sunt? Sunt doare. Sunt dat deoparte.

Cine sunt? Cam mult să îi ceri unui copil, nu? Să știe cine nu ești tu ca să stie cine e el? Dreptate? Unde?

Dar nu mai sunt copil. Dar nu e corect, încă sunt. Tot nu știu cine sunt. Sau ce. Măcar știu ce vreau să fiu.

La cumparaturi in vremea hole… coronavirusului

Am fost ieri sa cumpar nisip pentru pisici pentru ca se terminase de ceva vreme si deja vedeam matele cum se strambau cand ieseau din litiera cam ca mine atunci cand ies dintr-o buda de benzinarie jegoasa si ma gandesc ca data viitoare poate ar fi mai potrivit si mai igienic sa ma pis, pur si simplu, la vreun colt. Asa ca am luat masuri si m-am dus dis de dimineata pana la Cora, inainte sa merg la munca, cand, speram eu, magazinul ar fi fost inca gol (nu era).

Am ajuns la casa de marcat cu un cos in care aveam 6 saci d-aia de 9 kile fiecare, 5 deodorante (it’s complicated, mi se trage din copilarie, nu intrebati), 4 role de saci de gunoi, 3 sapunuri si doua kile de pulpa de porc (acum ca citesc asta, ma sperie, nu mi-am dat seama ca OCD-ul kicked in si le-am si luat pe toate in ordine). M-am uitat in jur si am vazut o mare de oameni cu masti pe figura si manusi in maini care se uitau la mine cu sprancenele ridicate asa ca-n desene animate, pana dupa linia parului, de parca nu intelegeau cum pot sa fiu atat de prost incat sa ma pregatesc pentru sfarsitul lumii cu nisip de matze, saci de gunoi si deodorant.

Ce-i drept, eram total anti-curent. M-am uitat pe rafturi cand ma plimbam prin magazin si in zonele de faina, zahar si conserve, desi inca mai erau produse pe rafturi, erau si paleti intre rafturi, unii pe jumatate goi, semn ca angajatii tocmai facusera o completare cu marfa proaspata.

In zona de ulei nu erau nici paleti si nici ulei. Doar ala de floarea soarelui, sa fim intelesi, ca toate celelalte erau din plin. Deci, cine vrea sa se pregateasca de armageddon a pierdut trenul, asta e, trebuie sa o arda in figuri cu oloi de masline.

Pe la carne liniste si pace, adica nicio urma de nimic pre-ambalat in caserola, in schimb in zona de “vrac” nu erau probleme. Am luat doua kile de pulpa, planuiesc un curry mai incolo, cand o sa fie panica mai mare si stiu ca o sa saliveze vecinul ala care nu si-a luat decat orez simplu si care o sa se prinda abia mult prea tarziu ca e de cacat sa il mananci fara sos.

Am fost si pe la cosmetice, peste tot parea in regula pana am ajuns in zona produselor dezinfectante, unde era un raft intreg, pe 4-5 niveluri, dedicat spirtului. Raftul in curs accelerat de golire, doi baieti foarte bine facuti incarcau ultimele doua baxuri intr-un carucior deja agomerat de malai, orez si ulei (au prins ulei, norocosii!). Am gasit si eu doua sticle de spirt cazute pe jos la vreo doi metri de ei, probabil nu avusesera loc in vreun alt carucior supraaglomerat, asa ca le-am luam si le-am pus repede la mine-n cos. Nu suficient de repede, m-au vazut baietii aia, au marait un pic dar m-am facut repede nevazut, asa ca am scapat basma curata.

Pe la sapunuri nu erau probleme de stoc in afara de raftul cu Protex. Acolo nu mai era nimic-nimic. Tocmai trecea o babuta pe acolo care ofta catre o nepoata, ceva: “oooof, nu mai e sapun dintr-ala bun, asta e, nu mai luam nimic”. Nepota-sa a apucat sa zica ceva de genul “da’ sa luam atunci…” dar baba era deja plecata pusca inspre raftul cu spirt, asa ca a lasat-o balta. Apropo de lasat, am lasat aici o sticla de spirt; m-am gandit un pic si deja mi se pareau prea multe doua. Am luat 3 sapunuri Palmolive, nu de alta, dar ma simteam prost sa plec de-acolo cu mana goala.

La deodorante m-a batut un gand sa ma intorc dupa sticla de spirt lasata la sapun, dar trebuia sa trec pe langa baietii de mai devreme, asa ca am zis ca nu-i bai, m-oi descurca eu cu una singura.

Revenind la casa, dupa ce ma uit in jur si-mi dau seama cat de inadecvat sunt, ma uit din nou in cos si vad sticla de spirt care ramasese acolo. Imi aduc aminte ca ultima data cand am vrut sa folosesc spirt a fost cand m-am mutat in apartament si am vrut sa curat niste vopsea de pe geamuri dar m-am prins ca o lama e mai buna decat licoarea magica, asa ca am pus sticla neinceputa in acelasi sertar in care sta, cred, de vreo 9 ani. Sper sa nu se fi evaporat de tot, poate mai scot niste bani din ea pe OLX, o vand pe post de Mona XO, pentru cunoscatori.

Asa ca ratiunea a invins, am luat sticla de spirt din cos si am pus-o, pe ascuns, cu maxim de jena, pe raftul cu guma de mestecat de la casa. Am luat si o cutie de Orbit, nu aveam neaparat nevoie dar chiar nu voiam sa se prinda cineva ca am facut ce am facut si voiam sa explic cumva miscarea mainii spre raft. E ok, pun pariu ca m-a filat ala din spatele meu si ca a luat-o el, cu manuta lui protejata de o manusa chirurgicala cu care se scarpina compulsiv la nas, pe sub masca, din 2 in 2 minute. Si pot pune la fel pariu ca s-a gandit ca eu sunt motivul pentru care rasa umana nu va reusi sa supravietuiasca unui scenariu apocaliptic nuclear. D-aia rezista gandacii, ca aia isi fac stocuri, taticule, de spirt, de faina, zahar si ulei, nu de nisip de pisici si deodorant, ca toti fraierii.