Păi, bine, și până la urmă cine sunt? Sau ce?
Sunt fragmente din toți cei cu care m-am întâlnit, bucățele furate de cele mai multe ori fără voie. Sau fără știință, adică fără știința mea, că mă trezesc peste ani cu cioburi în tălpi pe care nu știu de unde le-am adunat și la care mă uit lung și încâlcit până când îmi dau seama, dacă îmi dau seama: ah, da, voi sunteți de la mama. Sau de la tata. Sau de la sora. Sau de la vreo iubită care m-a lăsat aiurea prin adolescență.
Deși, din păcate, eu eram cel care le lăsa de regulă pentru că îmi era prea frică de ceea ce nu știam, de ceea ce nu puteam să descos de unul singur.
Sunt și singur, pentru că singur am tot fost, o nălucă care se tot încăpățâna să nu trăiască după calapodul desenat, calapodul care trebuia să mă transforme în tot ceea ce cei de dinaintea mea nu au putut să fie.
Sunt și tot ceea ce cei de dinaintea mea nu au putut să fie. Numai că asta e partea aia care doare. Mă și îi. Diferitul doare, deranjează, rănește acolo unde doare, doare cel mai tare. Ce doare e dat deoparte. Pentru că ce doare nu e calapodul desenat de ei, este tocmai ceea ce nu vor să vadă, deci e altfel, deci nu e de-al lor, deci e dat deoparte. E greșit. Ai greșit, nu e bine, nu ne dai atenție, nu mai suntem pe primul loc, greșit, greșit, greșit.
Deci cine sunt? Ce sunt? Sunt doare. Sunt dat deoparte.
Cine sunt? Cam mult să îi ceri unui copil, nu? Să știe cine nu ești tu ca să stie cine e el? Dreptate? Unde?
Dar nu mai sunt copil. Dar nu e corect, încă sunt. Tot nu știu cine sunt. Sau ce. Măcar știu ce vreau să fiu.
Unul care sa dea atentie. Unul care sa asculte ceea ce nu se aude. Unul care sa priveasca chiar si ceea ce dureaza. Unul care sa fie prezent. Aceeasi naluca, chiar daca va fi mereu altfel. O identitate. Un suflet.
Cine sunt? Sunt acel suflet, acea identitate, acea naluca altfel. Si sunt al meu. Si asta e raspunsul meu.