Yearly Archives: 2014

Majoritatea decide

În plină campanie electorală și cred că prima dată când, în totală nepotrivire cu personajele lui Caragiale, știu cu cine votez, au început să-mi zboare prin minte gânduri de ce-ar fi dacă.

Dacă ce?

Dacă am avea o șansă de țară ca în afară. Nu get-beget, că zău dacă nu ar fi înspăimântător să ne răcim berea doar uitându-ne la ea, ca nemții. Sau, dacă am fi atât de bine puși la punct încât încă de la graniță îți vine să caști, așa ca-n Elveția. Sau, doamne-ferește-scaraoțchi-te-trăznește să fim jemenfichiști așa ca…

Trecând peste toate detaliile uneori dubioase care compun și definesc caracterul unei țări, toate națiunile de mai sus, plus celelalte prin care am avut norocul să mă perind, au o chestie în comun. La ei, chestia asta despre care vorbesc e la rang de calitate, deși la noi se pare că e fix cel mai mare defect pe care-l poți avea dacă vrei să te “descurci” în realitatea mioritică.

Mă refer la decență, și nu la aia care ține de pudoare, ci la aia care ar trebui să facă parte din bunele moravuri, cea din care ar trebui să se nască respectul. Nu pentru alții, ci pentru sine.

Dar – pentru că întotdeauna există un dar – la fel ca răceala nemțească, perfecțiunea elvețiană și durerea-n cur(ul vecinului dacă se poate, s’il vous plait) franțuzească, ceea ce ne caracterizează pe noi, ca popor, e șmecheria. Antonimul decenței, carevasăzică.

Ne caracterizează idiotul care astăzi, pe la Plaza România, după ce aproape a dat peste niște oameni pe un trotuar imposibil de îngust, a traversat strada pe bicicletă și a început să-și flexeze mușchiul imaginar în fața vițicilor care-l acompaniau, și ele tot pe bicicletă, apostrofând o șoferiță care oprise mai brusc pentru a nu-l lipi de asfalt.

Ne caracterizează cel care-l reprezintă pe idiotul ăsta, un porc care ar fi trebuit să se retragă din viața politică din secunda în care s-a aflat că e un plagiator de doi lei. Dar, nu-i așa, asta ar fi fost o greșeală – poporul român știe că sus nu se ajunge prin corectitudine și decență ci prin șmecherie. Plus că șmecher e ăla care profită de ocazie și câștigă 50 de lei și o plimbare moka la București pentru a asista la al 15-lea congres. Măcar ăsta nu e cizmar.

Ne caracterizează toți cei care au ignorat un referendum corect și valid, pentru că ei sunt șmecheri și conduc țara după cum vrea mușchiul lor, nu după cum vrea poporul.

Ne caracterizează și cei în direcția cărora poate singura instituție cât-de-cât întreagă la cap din țară arată cu degetul și care sunt protejați pentru că, nu-i așa, parlamentul e șmecher și a intrat în vacanță.

Ne caracteriza și prin al 2-lea război mondial, șmecheria, când am întors armele împotriva Germaniei.

În fine, m-a cam luat valul. Am uitat că trăiesc într-o bulă, iar uitarea e extraordinar de frustrantă în momentul în care ceva sau cineva îți sparge balonul de săpun.

Începusem în iz electoral. Așa, ușor rânced. Pentru a încheia în aceeași aromă, nu cred că va ieși candidatul care m-a convins. Cred că sunt prea puțini ca mine, care nu sunt prinși în rutina circului și a pâinii. Ca voi, cei care vă dați pe internet, care aveți opinii, care aveți gânduri de ce-ar fi dacă.

Ce-ar fi dacă am merge toți la vot?

Curbe, forme, verzi și uscate

Voiam să încep postarea asta cu o notă cum că cele de jos cel mai probabil nu vor fi nimic altceva decât o serie de vărsături virtuale pline de bilă și frustrare. Aș minți dacă aș spune acum așa ceva, pentru că “lucrez” la postarea asta de câteva zile și câteva sute bune de kilometri pe care i-am parcurs singur în șa, așa cum m-am învățat de acum ceva ani că e bine să-ți rumegi gândurile.

Ultima parte a postării a fost scrisă cu asta pe fundal, so click here & keep on reading.

Nu am pretenția de a cunoaște tot istoricul familiei mele, și sunt sigur că sunt momente dificile de care nu am aflat încă și de care poate e mai bine să nu aflu vreodată. Am crescut într-o bulă în care oamenii care sunt pe lângă mine erau integri și în care puteai să ai încredere în ei, familia mea fiind una cel puțin respectabilă, în care nu au avut loc foarte multe drame, cel puțin nu din punct de vedere relațional, iar rufele, atunci când au fost spălate, nu au fost niciodată spălate în public.

Nu zic că nu or fi existat scântei, e chiar imposibil să nu existe fricțiuni, dar, dacă sau mai degrabă când au existat, noi, copii, am fost protejați extraordinar de bine de ele. Cred că asta a ajutat enorm în definirea eului, în creionarea caracterului și în identificarea unor rădăcini solide din punct de vedere moral, în esența cărora să-mi pot înfige ancorele care-mi vor permite să-mi clădesc un viitor, așa cum cred că trebuie să arate el.

Rădăcinile astea sunt, în parte, definite prin onoarea aia bărbătească care pune mai multă valoare pe cuvântul dat decât pe o semnătură pe hârtie, prin loialitate față de gânduri, convingeri și persoane, și, nu în ultimul rând, printr-o repulsie aproape fiziologică față de manipulatori, față de mincinoși și ale lor verzi și uscate. Oricine poate face asta, dar doar cei de o anumită calitate se pot controla.

Coborându-mă de pe piedestal, nu pot spune că am fost tot timpul conștient de partea spartă a paharului. Mediul ăsta aseptic m-a protejat poate prea mult de părțile negative ale oamenilor, părți despre care a trebuit să învăț de unul singur, de cele mai multe ori luându-mi-o grav de la cei care au abuzat de bunăvoința mea. Am fost naivul scandinav, născut și țepuit printre și de moldoveni.

Am învățat destul de repede că, cei care fac uz de defectele înșirate mai sus, pe cei definiți de ale lor drame interne și externe, de prostie, rea-voință, minicună trebuiesc îndepărtați, puși într-o zonă neutră, în afara granițelor spațiului meu personal. Și sunt mulți, mulți de tot, motiv pentru care, deși m-am învârtit printr-o groază de grupuri în copilărie, consider că am avut doar 3 sau 4 oameni alături pe care să-i pot numi prieteni. La fel și în viața adultă, nu pot numi prieteni decât destul de puțini oameni, aleși pe sprânceană, iar asta cred că e o calitate într-o lume în care suntem obsedați de simplificare, iar granița dintre amiciție și prietenie se estompează din ce în ce mai mult.

Statistic vorbind, oamenii sunt extraordinar de prost dotați pentru detecția minciunilor. Toate studiile de până acum au arătat că, în urma unui antrenament special în direcția asta, atunci când sunt puși să vadă un filmuleț cu oameni care mint, subiecții sunt în stare să detecteze doar în jur de 40% și ceva din mincinoși. Fix pix, pentru că aici nu e nici un pattern utilizabil care să poată demonstra sau infirma ceva. Adică totul e la ghici.

Din fericire, de-a lungul timpului m-am mai cizelat. Am învățat că nu toate minciunile sunt egale, că unele sunt nevinovate și ascund în spatele lor dorința de a proteja sentimentele cuiva. Nu spui, oaspete fiind, că ai dormit ca pula, deși jumătate de noapte nu ai făcut altceva în afară de a te zvârcoli din cauza unei perne prea moi sau a unei saltele noduroase. La fel, e bine să nu îi spui mamei, după ce a trebăluit o săptămână în bucătărie, că mâncarea e proastă. Nu ai greși, factual, cu nimic, numai că riști să rănești sentimente fix aiurea-n tramvai, caz în care sinceritatea este poate puțin depășită.

Altele, în schimb – minciuni, adică – sunt vinovate. Sunt vinovate atât pe față, cât și pe dos, adicătelea atunci când sunt primenite în așa fel încât să pară albe. Sunt vinovate și pe laterale, și până la dumnezeu, zarahustra, buddha și înapoi. Ce am mai învățat este că, de regulă, vinovăția nu e decât pe partea celui care minte, pentru că subiectul care a trebuit alterat este atât de sensibil, încât îi e groază să-l dezvăluie. Cel mințit? Cel mințit nu pierde decât nervi, timp și poate bani. Dar rămâne cu demnitatea-n plasă.

Am mințit și eu, ar fi o ipocrizie să spun că nu, atât nevinovat cât și vinovat. Cele nevinovate nu au contat, desigur, dar cele vinovate mi-au făcut întotdeauna rău, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Mi-am mințit alegerile, preferințele, nevoile, ceea ce e nasol, pentru că eu cred că, în raport cu cei din jur, oamenii ar trebui să fie autentici pentru a fi fericiți eu ei înșiși (iar ceea ce fac eu acum, adică să-mi vărs sufletul în virtual, e a dracului de sincer și a dracului de înfricoșător). Un mincinos, în esență, nu e nimic altceva decât un om foarte trist care, decât să-și accepte greșelile, alegerile, preferințele și gusturile, decide să și le ascundă sub o pătură de sentimente de neadecvare.

Dacă după patru paragrafe nu e deja evident, una dintre cele mai importante chestii pentru mine e să nu fiu mințit, iar asta mai ales în raport cu cei pe care mi-i consider apropiați. Mă voi simți jignit, “lucrat”, “făcut”, atins la orgoliu și îmi voi simți inteligența insultată. Voi considera că m-am înșelat cu privire la persoana respectivă, că tot ce am clădit, a fost clădit pe o fundație falsă și că trebuie să reevaluez totul. De restul, cei care nu-mi sunt aproape, nu mă interesează, de la ei mă aștept în orice secundă să încerce să mă ducă de nas, iar asta nu e o problemă pentru că niciodată nu au trecut de granița de care ziceam mai sus.

Treb’șoara asta e atât de importantă pentru mine, pentru că cei apropiați mie au ajuns acolo destul de greu, doar în urma unei anumite autenticități dovedite, iar acelor persoane le respect atât de mult opiniile, încât orice mi-ar spune ar fi luat într-o notă foarte, să zicem, sportivă și ar beneficia de prezumția nevinovăției. Nu m-aș enerva, aș lua-o ca un feedback pe care l-aș rumega și pe care până la urmă l-aș accepta sau nu, și chiar aș deveni mai apropiat de ei pentru că au avut încredere în ei și în mine să scoată pe gură o chestie mai sensibiliă, cu care eu nu aș fi neapărat de acord.

Apropo de capacitatea de detecție a mincinoșilor de care spuneam mai sus, chestia foarte mișto este că se pare că procentul ăla de mai sus se schimbă enorm în momentul în care vorbim despre persoane apropiate, pe care am avut ocazia să le analizăm și care știm cum reacționează în situații de criză. Pentru că minciuna este, prin definiție, o situație de criză, atât pentru cei care o spun, cât și pentru cei care o prind.

Deși am o încredere nebună în persoanele ce-mi sunt apropiate, sunt un individ al contrastelor și poate al ciudățeniilor, așa că probabil ce voi spune în continuare nu va avea niciun sens. Așadar, am ales să elimin sintagma “crede și nu cerceta” din lumea mea, am ales să nu-mi mai cobor garda niciodată și să-mi verific “sursele” de fiecare dată când ceva mi se pare puțin cusut cu ață albă.

Poate sunt dificil din cauza asta, pe unii îi poate deranja (“băăă, adică tu nu ai încredere în MINE?!”), dar este una dintre chestiile care nu sunt negociabile și care cel mai probabil o să-mi provoace odată și odată un atac cerebral. Este ceva ce-mi asum, la fel cum îmi asum și că primul meu impuls în momentul în care îmi voi simți încrederea trădată va fi acela de a confrunta persoana respectivă, deși poate mai corect ar fi să aștept până se mai domolește puțin focul. Uneori, îmi voi reprima prima reacție și voi aștepta. Voi aștepta să văd dacă a fost o minicună nevinovată care s-a întâmplat o singură dată și pe care eu am interpretat-o greșit, sau dacă se repetă. Dacă sunt mințit și a doua oară. Si a treia oară. Sau a patra oara…

Mi se pare incredibil ce se întâmplă când lași lucrurile să se sedimenteze. Ca dovadă că oamenii sunt într-o continuă schimbare, și că ceea ce ai spus acum o săptămână s-ar putea să aibă alt sens acum față de atunci, după acele câteva sute de kilometri în șa de care spuneam în primul paragraf, mi-am dat seama de ceva.

Se pare că încrederea, pentru mine, e un concept foarte dificil. Nu știu unde și când exact s-a întâmplat asta, care dintre ăia de care ziceam mai devreme că mi-au “dat-o” au fost the turning point, sau dacă totul, ca un cumul de experiențe, a fost picătura care a umplut paharul, dar am devenit foarte circumspect în ceea ce privește totul din jur. Sau poate are legătură cu încurajările pe care le-am primit ca mic copil, atunci când am fost crescut pe principiul “un șut în fund, un pas înainte”. Ce e sigur, este că am transformat asta într-un mecanism de apărare.

În dimineața în care am plecat la plimbare, pentru că pe drum spre benzinărie mi se părea că motocicleta e cam instabilă, după ce am făcut plinul, am verificat și presiunea din cauciucuri. În loc de 1.9 pe față, aveam 1. Lucru ciudat, de altfel, pentru că făcusem același lucru și cu 3-4 zile în urmă, iar atunci era ok. De la ce să fie?

Mi-a umblat cineva la roți?

S-a deschis vreun por?

Am pană?

Am mai stat 10 minute, am verificat din nou, presiunea părea ok, asă că am zis că hai că merg așa, am mai multă grijă la drum și la cum se simte fața, iar la următoarea benzinărie verific din nou. Dracul deja își vârâse codița și, ca un făcut, la următoarea benzinărie nu mergea compresorul (fută-vă dracu, că la nicio benzinărie de pe A1 nu poți să-ți umfli o roată). A doua benzinărie, o bombă dintr-aia uitată printre munți, o struțo-cămilă cu o pompă, un restaurant  o cârciumă cu “fata” singură la masă și peștele la masa de lângă, cu magazin de nu-știu-ce-rahaturi în aceeași incintă, numai că, la fel, fără compresor.

Atunci când ești pe două roți, mai mult decât atunci când ești cu covrigul în mână, trebuie să ai mintea clară. Pe două roți, trebuie să ai încredere; încredere în aderența cauciucurilor pe asfalt, încredere în frâne, trebuie să ai încredere în suspensii, încredere în motor, încredere în cutia de viteze, încredere în lanț, încredere în ultimul șurubel care ține piesa cea mai lipsită de importanță, pentru că acel cel mai mic șurubel poate decide dacă ieși victorios din curbă pe trasa perfectă, sau dacă apari la știri, prezentat ca o tragedie care s-a înfipt într-o mașină de pe contrasens.

Nu mai zic că, deja după prima benzinărie pe care am găsit-o fără compresor, eram deja destul de sigur că ceva era în neregulă cu roata din față. De la a doua benzinărie fără aere, aveam deja impresia că fața îmi trece prin toată istoria dansului, iar pe măsură ce mă gândeam că scade presiunea din roată, cu atât presiunea din capul meu creștea din ce în ce mai tare. Mai mult, nici pe lângă vulcanizări nu păream să trecem, așa că nu am avut unde și cum să fac o verificare întru liniștirea sinapselor.

La a treia pauză, am găsit un compresor (trăiască MOL-ul, woop-woop), compresor care-mi arăta fix 1.9 presiune în roata din față. Adică fix cât trebuie. Adică, așa cum ar spune englezul, “it was all in my head”. Odată recăptătată încrederea în utilaj, drumul s-a transformat într-o plăcere sublimă, un răsfăț de curbe, ba pe dreapta, ba pe stânga, ba în deal, ba în vale, frână, inferioară, înclinat, accelerat, superioară, frână, inferioară, înclinat…

Pe două roți, trebuie să ai încredere atât în utilaj, cât și în tine. Nu zic că toate curbele au fost relaxante. În unele uitam să mai respir, în unele am strâns din buci de mai aveam puțin și trebuia să retapițez șeaua, să îndrept cadrul, d-astea. Iar acele de păr… unele ace de păr, cele în coborâre mai ales, au fost un exercițiu de încredere, în care mă avântam, înclinat, cu degetele departe de frână, cu inima cât un purice și cu mâna dreaptă pregătită să deschidă gazul pentru a ieși din viraj.

Nu aș fi putut lua curbele alea dacă nu aveam încredere în motocicletă și nu aș fi putut lua curbele alea dacă nu aveam încredere în mine. Nu aș fi putut avea încredere în motocicletă dacă nu aș fi avut încredere în mine și nu aș fi putut avea încredere în mine dacă nu aș fi avut încredere în motocicletă. Și puțină nebunie pentru a putea renunța la control.

Totul este un echilibru, iar important este să găsești treimea, zecimea, cinsprezecimea sau n-imea elementelor care să-ți ofere acel echilibru. Pe două roți, ești tu, motocicleta și drumul. Pe două picioare, echilibrul variază în funcție de nevoile și demonii fiecăruia. Când ești într-un picior, ai nevoie de cineva alături de care să-ți găsești echilibrul și în care să ai încredere că nu-ți va da drumul.

Pentru mine, postarea asta, la care scriu de acum aproximativ o săptămână, a fost o experiență de învățare, de descoperire a unor mecanisme interne de-ale mele, de clarificare, de găsire a unui echilibru.

Ce am învățat? Am învățat că, pentru a subția chicken strip-ul, am nevoie de încredere, de autenticitate și nemințire de sine (daca ai citit nesimțire, read again), iar asta nu poate porni decât de la mine, după care va radia natural, fără efort, înspre tot ce mă înconjoară, după care va veni și înapoi, crescând exponențial.

Culmea e că nu mă refer la motociclit. Nu doar la motociclit, adică.

Cat de mult trebuie protejat poporul de ororile sexului?

Ultima apariție cinematografică al cărei nume pare să fie pe buzele tuturor este Nymphomaniac, un film controversat ce a luat nastere de unde altundeva decât dintre circumvoluțiunile lui Lars von Trier, un regizor care, printre altele, a scos si ceva filme porno, două dintre care chiar au contibuit la legalizarea pornografiei in Norvegia.

Varianta scurtată și cumințită a lui Nymphomaniac se întinde de-a lungul a 3 ore, așa că, din motive oarecum evidente, s-a decis împărțirea acestuia în două volume ce vor fi proiectate în cinematografe ca două filme separate.

Am fost la prima parte în ceea ce cred că e cel mai civilizat cinematograf din Bucuresti (nu am să spun care, sic, pentru că vreau să rămână așa), atât din perspectiva sunetului, cât și a imaginii, a scaunelor, a calității oamenilor care-l frecventează și a faptului că nu se vând nici băuturi și nici crănțănele. Un… hai sa zic templu dedicat filmului, nu consumului de carbohidrați dătători de nevi în timpul proiecției. Am precizat asta pentru că nu am avut parte de co-spectatori care să comenteze de-amboulea la fiecare scenă mai altfel, lucru care contribuie extraordinar de mult la calitatea experienței cinematografice.

Pe foarte scurt, a fost foarte interesant și sunt de părere că este un film bun. Au fost și niste scene ceva mai explicite, au răzbătut și niște versuri ale lu’ nenea Poe, mi-am îmbunătățit și cultura generala cu niste paralele la pescuit, s-a vorbit și de Fibonacci, am avut parte si de destul de multe scene în care trebuie să gândești nițel pentru a-ți da seama despre ce este vorba. În mare, nimic extraordinar de scandalos, dar destul de multe lucruri spuse într-un mod foarte… sugerat. Nu mă refer la partea strict sexuală aici, din punctul ăsta de vedere sunt foarte puține lucruri spuse în mod indirect.

Tipic lui Lars von Trier, totuși, și în concordanță cu experiența mea trecută cu Antichrist, se pare că prima jumătate a lui Nymphomaniac este destul de digerabilă. Spun asta, pentru că cei de la CNC (Comisia de rating a Centrului Naţional al Cinematografiei) au decis să catalogheze Nymphomaniac Vol. II drept IM – 18 XXX, ceea ce încadrează filmul în categoria „filmelor interzise minorilor şi proiecţiei cu public”.

Adevărul e că Herr Trier are tendința de a deveni mai brutal spre a doua jumătate a filmului, dar Indiferent de cât de explicită și scandaloasă ar fi a 2-a parte, decizia CNC-ul spune foarte multe despre nivelul la care suntem plasați de către autorități, în ideea că se presupune că nu suntem capabili să luam, de capul nostru, o decizie informată cu privire la cantitatea de scene explicite pe care putem să o digerăm.

Soluția este, se pare, să bage filmele care contin astfel de scene dar care au valoare artistica și al căror scop principal nu e pornăiala (deși scenele explicite în cazul ăsta au un rol destul de important în… exprimarea ideii autorului) în aceeași găleată cu filmele porno de duzină și astfel să îi scape de câteva nopti nedormite pe idioții care nu sunt în stare să-și facă temele înainte de a-și mișca fundul la cinema.

Înțeleg nevoia de a limita accesul la filme de genul pe posturile de televiziune publică, unde poate intra un copil din greșeală. Dar cum nici merele nu-s pere și nici iarna nu-i ca vara, cinematograful nu e un loc în care să te afli din întâmplare, mai ales cu toată familia după tine, ci e unul în care te duci cu premeditare și, sper eu, în urma unei minime documentări.

În realitate, se pare că asta nu se prea întamplă. Pot da drept exemplu un cuplu care și-a târât boracul de vreo 10 anișori, așa, la The Weight, un film coreean cu scene destul de explicite și cu un trailer care setează extraordinar de corect așteptările. Să exemplific:

Cu alte cuvinte, dacă parinții ăia idioți care s-au ridicat revoltați la mijlocul filmului pentru a-și salva odrasla de ororile de pe marele ecran s-ar fi uitat la acel trailer sau dacă ar fi citit vreo recenzie, ceva, ar fi știut că ăla nu e un film la care să-ti duci copilul.

Dar nu, nu au facut asta, și mulțumită idioților care… hai să zic că vor să fie surprinși de viață, CNC-ul a decis că partea a doua a peliculei lui Lars von Trier e prea pornache pentru pudicul public din Românica, asa ca trebuie interzisă în cinematografe.

Am spus idioți de prea multe ori? Bine, pentru că asta sunt. Niște idioți.

În timpul ăsta, publicul comân consumă pornache mizerabil pe bandă rulantă și bârfe de duzină despre cine s-a futut cu cine în toate ziarele de “mare” cultură ce sunt afișate fără inhibiții pe toate tarabele. Nu mai spun că din secunda doi în care dai drumul la televizor ești asaltat de talk-show-urile și de reality-show-urile căcăcioase care sincer cred că-s mult mai dăunatoare decât imaginea unei felații în tren, felație care oricum nu are decât foarte puțină treabă cu actul sexual în sine. Dar nu, astea-s ok, problema e cu un regizor danez care a avut tupeul să facă filme cu scene explicite care nu pot fi înțelese la un alt nivel decât cel carnal și al căror rol nu e in niciun caz să provoace un orgasm unui popor îndobitocit de Libertăți, Click-uri și Can-can-uri. Poate doar unul intelectual, dacă publicul nu ar fi impotent la capitolul ăsta.

Dacă nu ați făcut asta deja, recomand cu tărie citirea articolului din link-ul de mai sus, asta pentru a vedea mai bine cine este în comisia care a decis că Nymphomaniac, Vol. II este prea hardcore pentru a fi difuzat într-un cinematograf.

A, am spus că suntem prima țară din Europa care cenzurează filmul ăsta în cinematografe? Măcar la asta, la cenzură adică, să excelăm, dacă la altceva se pare că nu suntem în stare.