Yearly Archives: 2013

Ce mi-a spus Roxana acum câteva zile

Sau, mai degrabă, ce nu mi-a spus.

Nu mi-a spus că ar trebui să renunț la a mai judeca după aparențe. Că uneori e ok să arunci la gunoi jobul de birou și să o iei din nou de la zero. Că ceea ce-ți place să faci e mai important decât ceea ce-ți aduce bani. Că trebuie să fii demn și să nu te plângi de greutățile vieții – nu, nu a spus asta, dar a fost suficient să-și țină coloana dreaptă. Că a avea un vis te ajută să plutești, dar că a te apropia de visul ăsta și a-i simți textura printre degete te face să zbori.

Bun, ca să terminăm cu mugetările pseudointelectuale de liceean visător pe care uneori simt nevoia să le debitez, ce m-a dat pe spate a fost următoarea chestie:

Mi-a spus că nu vrea să lucreze într-o clinică privată, fie ea în țară sau afară, deși asta ar însemna un salariu mai mare, mediu mai curat și oameni mai prietenoși. Că vrea în spital, acolo unde sunt cazurile cu adevărat “frumoase”, unde poate să ajute. Că ar dori să ajute bătrânii, că poate ar rezista în fața bolnavilor în stadiu terminal, dar în mod sigur nu ar putea să vadă copii cu viitorul distrus.

Iar eu nu i-am spus că, deși e doar un kinetoterapeut care își duce zilele masând corporatiști grași, pentru cele de mai sus o respect mai mult decât aș putea respecta un mucos cu aere de manager care minte pentru a-și picta o imagine de om mai valoros decât este.

Frică

Dacă nu v-ați uitat la Headhunters, filmul norvegian despre un hoț de obiecte de artă care încearcă să șutească o pictură de la un fost mercenar, băgați mare. În afară de brutalitatea tipică filmelor nordice, mai sunt și chestii care gâdilă neuronul, cum ar fi (ahem, mini-spoiler alert)…

vlcsnap-2013-02-27-22h48m03s203

Cum ar fi că suntem bărbați, așa că ne e frică.

Ne e frică de complexele noastre. Că suntem scunzi. Că suntem grași. Că nu avem mușchi. Că nu avem suficient succes. Că de ce nu avem mașină. Că nu suntem suficient de deștepți.

Ne e frică de voi, că ne veți vedea așa cum suntem în realitate și că nu vă va plăcea ceea ce veți vedea, că nu ne veți iubi, că vă vom pierde.

Ne e frică să fim din nou băieți, pentru că nu ne putem numi bărbați fără o femeie puternică alături de noi.

Dar cel mai mult ne e frică să recunoaștem toate astea…

… cel puțin până când ne prindem că 1.68 poate fi suficient. ;)

Îmi place să vorbesc despre ghețușuri

Deși metafora nu îmi aparține, îmi place să vorbesc despre ghețușuri.

De exemplu, că ai un fals sentiment de control atunci când îți faci vânt si aluneci pe gheață cu zâmbetul pe buze. Știi unde te îndrepți, cu ce viteză, știi când trebuie să faci pasul ăla mărunt ca să sari de pe el și să te întorci pe teren nealunecos.

Că, atunci când te dezechilibrezi puțin, zâmbetul se strâmbă și el puțin.

Că dacă te dezechilibrezi ceva mai tare, sunt șanse mari să cazi și dacă se întâmplă asta nu știi unde și cum vei ajunge. Ori cazi doar tu, ori apuci pe cineva, instinctual, de turul pantalonilor. Că dacă apuci pe altcineva, acela sau aceea se ve dezechilibra și veți cădea împreună; poate ea sau el vă cădea peste tine, poate tu peste el sau ea, poate unul lângă altul, dând amândoi cu curul de gheață la fel de tare…

Poate fi începutul unei povești de dragoste, dar la fel de bine poate fi și sfârșitul poveștii. Sau un nou volum, capitol, paragraf.

Că, atunci când cazi împreună cu cineva, e posibil ca persoanei ce s-a trezit apucată de pantaloni, după ce se ridică, se scutură, îți întinde mâna să te ridici și tu și-și alungă durerile cu un zâmbet îndrăzneț, să îi fie mai frică decât ție să se apropie de următorul ghețuș, să se întoarcă pe acel tărâm alunecos pe care avem impresia că-l controlăm dar care în realitate ne controlează în totalitate.

Că mai dă-le naibii de ghețușuri, că fără ele totul e plicticos, alb, imaculat, scârțâie sub ghete și că e mai bine să tot cazi cu cineva decât să mergi prin sterilitatea zăpezii perfecte.

…dar asta nu înseamnă că nu mi-e frică.