Yearly Archives: 2013

Cum e cu bicicleta pe străzile Capitalei?

Niște cunoscuți, la un moment dat, voiau să-și ia bicicletă și să o ardă hipsterește cu zambilica-n colțul gurii (că spicul țărănesc ie prea mainstream) în drum spre muncă. În lumea lor, totul era perfect, ar fi ajutat la decongestionarea traficului dă București, la reducerea efectului de seră, la transformarea planetei într-un loc mai plăcut, mai verde. Se gândeau de asemenea că și ei vor fi mai fericiți, că vor fi înconjurați de oameni fericiți, că toată lumea le va zâmbi, că vor trage pârțuri parfumate și că toată lumea va fi roz.

Nu se gândeau că vor trebui să meargă pe stradă. Acum, ca să fac o paranteză, nu zic că nu ai putea să mergi pe trotuar. Tehnic vorbind, ai putea, numai că îs doo probleme mari și late; unu la mână, e ilegal și ești tâmpit dacă faci asta fără să te gândești că nu ai ce căuta cu bicla pe trotuar printre femei cu cărucioare, oameni cu diverse probleme de mobilitate, copii, oameni care-și plimbă câinele și multe alte obstacole.. biologice și imprevizibile. Iar dacă tot vorbim de obstacole, ajungem și la a doua problemă, anume bordurile în care, dacă nu le ai cu șchemele, îți rupi roțile una-două. Iar cu bicicletele dorite de amicii ăștia ai mei nu prea aveai cum să faci scheme.

Revenind la mersul pe stradă, se pare că oamenii ăstia au aflat că îs căpos de fel și că nu mă urc cu roțile pe trotuar nici bătut, lucru din cauza căruia m-au întrebat așa, mai timizi: “da’ cum e… cu mașinile?” Așa că, dorind să le deschid oleacă ochii, le-am descris drumul pe care-l făcusem în acea dimineață spre muncă. 6 kilometri juma, între Drumul Taberei și Romană, drum care se desfășurase cam așa:

Plecat din fața blocului, uite un câine, mă latră, groapă, ocolesc prin stânga, alți doi câini-n stânga care au sărit dintre mașini, altă groapă, trec prin dreapta, ignoră javrele, curbă stânga, grijă că vine o mașină care vine tare pe străduța cu o singură bandă și care sigur nu m-a văzut, mă dau mai la dreapta, așa e, nu m-a văzut, șoferul frânează brusc, trage dreapta, trag și eu dreapta mea, iau o groapă, ma lipesc de bordură, ne ocolim, mă înjură, dă-l dracului că deja îs imun la cercopiteci dintr-ăștia, sar un șanț, mă pregătesc să ies din cartier.

Fac la dreapta pe Bd Timișoara, banda 1 e liberă, mă bag, mă claxonează ăla de pe banda 3, merg mai departe, canal, îl ocolesc prin dreapta, alunecă roata spate pe noroiul de pe marginea drumului, redresez, merg înainte, intru în prima intersecție mare, mă uit ca girofarul peste tot, văd cu colțul ochiului un tâmpit care m-a ajuns din spate și care vrea să facă dreapa peste mine, ridic mâna de semnal stânga, boul mă claxonează și se apropie mai tare, îl evit, reușesc să trec de intersecție, grijă la autobuzul din față care tocmai oprește în stație, mă asigur în spate, am loc, semnal stânga, mă bag în depășire, trec, merg înainte, canal, mă uit în spate, ocolesc prin stânga, semafor roșu în intersecție, opresc spre stânga benzii, să nu mă înghesuie vreun șofer grăbit.

Se face verde, accelerez odată cu mașinile, mă bag înapoi pe marginea dreaptă, văd o portieră cum se deschide, privire rapidă-n spate, hai că merge, trag stânga să evit, trec de mașină. Următoarea intersecție semaforizată, prind verde, sunt mașini oprite pe celălalt sens care vor să facă la stânga, primul șofer de pe contrasens se uită în ochii mei, aud cum turează motorul mașinii, frână tare, ridicat roata spate-n aer, oprit la milimetru de idiotul ăla, aud cum mă înjură prin geamul deschis, dar totuși trece mai departe. Dacă tot eram oprit, după el mai trec doi.

Trec de intersecție, merg mai departe până la Răzoare fără incidente. Urăsc intersecția asta, dar trebuie să trec prin ea. Prind roșu la semafor, mă opresc, uit să ocup banda și normal că se bagă un conservar la 2 centimetri de mine. Se face verde, pornesc cât de tare pot, cu mâna stângă ridicată de semnal și cu juma de ochi în spate, să văd ce se întâmplă. Da, normal că vor să facă la dreapta de pe banda doi, frânez cât să nu intre în mine idiotul cu SUV-ul cât casa, cel din spatele lui mă lasă, trec și mă opresc la următorul semafor. Se face verde, plec cât de tare pot și tin tot înainte, pe banda a 3-a sau a 4-a, una dintre cele două benzi pentru făcut la stânga. Mă claxonează unul în mașină de firmă, după care se bagă agresiv pe lângă mine și-mi taie fața, un taximetrist îmi umple frigiderul cu carne și mă invită pe trotuar, coafura rezistă și ajung cu bine la semaforul de dinainte de valea de la Academie. Ala cu mașina de firmă e oprit la semafor și purtăm o discuție civilizată, întâi despre cum ar trebui să mă duc eu înapoi la țară, unde se merge cu bicicleta, apoi despre cum ar trebui să se ducă și el în pizda mă-sii.

Se face verde, plec de la semafor, țin prima bandă cu juma de ochi în spate și mă pregătesc să schimb banda ca să merg tot înainte, prind un loc liber, schimb banda, pun foaia mare, valeeeeeeee, ocolește un canal după o asigurare rapidă, frână ușoară, am grijă la gropile din mijlocul intersecției, mă uit în spate în timp ce ridic mâna stângă, nu am liber pe cealaltă bandă așa că merg în continuare drept înainte, ăla din spate mă claxonează isteric, reușesc să mă încadrez pe banda care trebuie, ăla din spatele meu face la dreapta. Asta e, dacă și-ar fi pus semnal de dreapta, m-aș fi dat pe stânga benzii și i-aș fi făcut loc. Merg tot înainte până la Berzei, fără probleme majore, doar ocolind canale, gropi, crăpături longitudinale și pietonii care așteptă autobuzul la Eroilor stând pe mijlocul primei benzi. La 10 metri de stația Berzei, apare dintr-o dată un autobuz în stânga mea care vrea să tragă în stație peste mine. Așteptatul ie pentru fraeri. Frânez puternic, îl las pe idiot să se bage, mă uit în spate, depășesc.

În zona Cișmigiu, chiar după o vale micuță, vreo doi pietoni au sărit de pe trotuar chiar prin fața mea, probabil crezând că un biciclist la 40 la oră nu îi poate face terci. Norocul lor, trăimi-ar reflexele și obiceiul de a merge pe mijlocul benzii când am viteză. Ajung la intersecția cu Bd Bălcescu, mă încadrez pentru stânga, prind roșu chiar când să ajung în intersecție, așa că opresc. În spate, un taximetrist s-a apucat să mă claxoneze. Mă întorc, întreb din semne ce e, coboară geamul și-mi spune “ce faci băăă, unde te crezi să ocupi cu bicicleta aia toată banda?” Clientul din dreapta râdea de nu știa ce e cu el, ridic din umeri, îi spun că eu cred că-s pe stradă și-l ignor. Mai claxonează taximetristul de două ori, se face verde, fac stânga.

După vreo 20 de metri ajung la coloana de mașini, trec printre ele cu ochii-n patru și cu 2 degete pe frână și-l ajung pe un coleg de serviciu, și el pe bicicletă, oprit între bordura dreaptă și o mașină, înjurându-se cu foc și pasiune cu șoferul. Opresc în dreptul mașinii, îl întreb dacă e ok, îmi spune că da, îl îndemn să îi dăm mai departe, îl lasă pe șofer în pacea lui și ajungem în 2 minute la serviciu. Îl las pe el să intre primul în curte, trec după el, aud cum îmi fâsâie spatele, îmi dau seama că nu am mâncat fasole în ultimul timp, așa că tre’ să fie vreun cui în cauciuc. Yay!

Înțeleg că trendul general este înspre a încuraja mersul cu bicicleta, dar sunt de părere că trebuie să știi în ce te bagi, așa că nu e corect ca toți ăștia care o ard boem cu bicicleta-n sus și bicicleta-n jos să prezinte doar chestiile plăcute. Nu, se întâmplă căcaturi pe străzi și sincer să fiu sunt uimit că nu sunt mai multe accidente grave în care să fie implicați bicicliști. Trebuie să pregătești oamenii și pentru trimis în origini, și pentru tăiat fața, și pentru roți înfipte-n rahaturile alea de acoperitori de canal orientate longitudinal, trebuie să le spui și de câini și de prioritatea de tonaj (io am ‘otobuz de 10tone, tu trebuie să-mi acorzi prioritate, tu’ți fața aia de biciclist) și, poate cel mai important e că trebuie să le spui că, pe stradă, sunt practic invizibili. Trebuie să știe că trebuie să stea cu absolut toate simțurile în priză, tot timpul, și că nu au timp de rătăcit aiurea cu mintea pe câmpuri mângâiate de soare și străbătute de fluturași.

Bun, și cu toate problemele astea, io de ce mai merg pe două roți? Pe scurt, pentru că e mișto. Pentru că sunt supraponderal și pot face mișcare fără să-mi fac varză articulațiile. Pentru că mersul pe bicicletă dimineața este mai eficient decât cea mai mare cană, umplută cu cea mai tare cafea. Pentru că-s dependent de endorfine și pentru că, apropo de secreții și pericole, îmi satisface pofta de stimulat suprarenalele.

Apoi, tocmai pentru că mersul pe bicicletă îmi place atât de tare, mai e și partea de… hai să-i spunem un soi de activism pasiv. Nu mă duc la mase critice, joi ale bicicletelor sau alte marșuri, dar merg în continuare pe bicicletă, prin trafic, pentru că-s de părere că, dacă vreau ca ceva să se schimbe, trebuie să fac parte din acea schimbare. Si se pare că funcționează pentru că, pe măsură ce trece timpul, parcă șoferii acceptă bicicliștii din ce în ce mai ușor pe benzile care, tradițional, aparțin cutiilor cu motor.

De când s-a întâmplat ziua povestită mai sus, a trecut… un an jumătate, cred. Nu zic că acum e sigur pe străzi; ieri era să fiu băgat în bordură din cauza unuia care voia să facă la dreapta de pe banda 2 și, în aceeași zi, un autobuz a vrut să intre din nou în stație peste mine. Acum mai multe săptămâni m-am vărsat pe asfalt din cauza unui autobuz care voia să facă stânga în intersecție peste mine (observăm un trend aici?), iar când am oprit după câteva sute de metri ca să vorbesc cu un polițist, idiotul voia să mă amendeze pentru că nu aveam vestă reflectorizantă (d-aia de milițian, adică) deși eram în deplină legalitate cu luminile funcționale pe bicicletă și cu geacă de ciclism pe mine cu ditamai elementul reflectorizant pe spate.

Sunt de părere că am trecut de stadiul în care șoferii pur și simplu nu se așteaptă să ne vadă pe stradă și reacționează ciudat pentru că nu știu ce să facă cu noi, și am ajuns în acela în care cei care ne șicanează în trafic sunt fix cei care le fac probleme și celorlalți, indiferent că acei ceilalți la care fac referire conduc mașini, dube, motociclete sau alte autovehicule.

Iar asta e bine. Suntem, în sfârșit, parte din trafic.

Blogul ăsta îi cea mai lungă relație a mea

Tocmai ce am schimbat tema și mă uitam prin sidebar, încurajându-mi neuronul să participe la reorganizarea widget-urilor, când am observat arhiva care-mi aduce aminte că mă îndeletnicesc cu aruncat elucubrații prin virtual de prin 2007. Mi-am dat seama că tot drumul ăsta de 6 ani și ceva a fost și este în continuare ca o relație.

Pasiunea, nesiguranța și stângăcia primilor pași.

Perioada de glorie, cu vizitatori, cu comentarii, cu networkingul care se întâmplă când prietenii celor două părți se întâlnesc: prietenii mei reali și cei virtuali ai blogului.

Cu infidelități, desigur, când m-am ocupat, pentru o scurtă perioadă, cu scrisul pe cerecomand.ro și am neglijat relația comodă de acasă.

Cu schimbarea sensului relației, din Jurnal Întrerupt în Snapshooting Through Life.

Cu schimbarea locului de muncă și ascunderea partenerului dintr-o rușine stupidă care a degenerat într-o autocenzură idioată și acumulări dureroase de frustrări.

Cu perioade moarte, în care niciunul nu avea chef de celălalt, urmate de mici sclipiri lirice, urmate invariabil de alte pauze.

Cu gândurile negre de a închide prăvălia și a păstra rasebo.ro doar ca domeniu de e-mail.

Cu regăsirea, cu stabilitatea scrierii din când în când, fără nicio presiune de a genera un anumit număr de articole pe săptămână, cu siguranța unui loc în care să pot descărca, când simt nevoia, fără să-mi fie frică de judecata celuilalt, tot gunoiul generat de piticii de la mansardă.

Cu redesenarea fațadei de acum, cu simplificarea, cu “curățenia de primăvară”, curățenie după care ambii se fac că nu mai știu cum a arătat trecutul, dar în urma căreia, dacă te apuci de săpat prin arhive, vei găsi în mod sigur formatări de text, imagini, filme care nu se mai potrivesc cu noua mască.

Oare mă voi apuca vrodată de un alt blog și pe ăsta să-l las în paragină? Oare o fi blogăială serioasă și vom avea cândva “copii”? Apropo, cum naiba arată copii virtuali?

În orice caz, în ciuda tuturor greutăților, elocvent sau nu, arunc în continuare cu slove în virtual și se pare că am să mai fac asta ceva vreme. S-ar părea că sunt un… animal de cursă lungă.

Postarea în care io-s de părere că unii ar trebui să se mai ducă-n crușea mamii lor

Si că parcă n-are rost să încep să scormonesc printre circumvoluțiuni încercând să-mi dau seama de ce unii sunt așa cum sunt. Da, uneori îmi iese și proverbialul bec se luminează fericit în dovleac, da’ alteori problema mă depășește.

Ce fac io în situații dintr-astea, e să mă enervez pentru că nu pricep, încep să obsedez pe treaba aia deși îi clar că nu o să ajung în vecii vecilor la o explicație rațională, adun niscaiva frustrări la dovleac, mă transform într-un tristuț și, într-un final, fac plici. Iar pliciul ăsta se întâmplă, de cele mai multe ori, pe lângă oamenii care contează cel mai mult pentru mine. Aia în preajma cărora mă simt io mai comfortabil, așa.

Problema în povestea asta e că, de regulă, nu refulez pe lângă ei, ci în fața lor. Le ajunge prin nări, prin gură, refularea asta a mea rămâne prinsă de părul lung, întinde machiajul, crapă pielea. Si da, normal, la un moment dat scot șervețelele și soluția antiseptică, dar e deja prea târziu.

Morala e clișeică, cu atât mai mult că e știută de mulți dar pusă în aplicare de puțini. Că ar trebui să mi se rupă de alții și că nu ar trebui să îi înțeleg, ci doar să îi accept așa cum sunt și să reacționez conform cu feedback-ul pe care-l primesc de la ei, cu accent pus pe propria mea supraviețuire.

Dar io mă gândesc că, dacă tot dispun de ea, toată energia asta ar trebui canalizată mai bine. Înțeleg că îs om și că toți oamenii visează la călătorii intergalactice și la alte civilizații în timp de habar nu au de viermii care trăiesc prin oceanele din propria curte și care ar putea vindeca cancerul, da’ în loc să mă consum și să mă fac de rahat refulând din cauza unor frustrări născute din felul dubios de a fi al altora, nu mai bine aș încerca să-mi înțeleg propriile mele dubioșenii? Zic și io, așa…

Concertul de mai jos nu are nicio legătură, doar că am ajuns la el din link în link, mi-a indus o stare de maxim chilău și mi-a servit drept coloană sonoră în timp ce dădeam cu deștele în taste înspre născarea treburilor di mai sus.

Grecii cum s-or descurca?

Citisem la un moment dat o treabă apropos de cum ar trebui să punem neuronul la treabă mai cu spor înainte să facem vreo tâmpenie, treabă care mi se păru oareșcum inteligentă. Nu o mai găsesc, că altfel o postam direct aici. Oricum, venea cam așa:

“Ia o farfurie. Trântește-o de pământ. S-a spart? Bine. Acum cere-i scuze. E tot spartă?”

3853578762_501402e2de_o

Da, bine, se lipește la loc. Dar niciodată nu o să mai fie la fel de frumoasă și nici la fel de rezistentă. Nu-ți place? Poți face din ea un mozaic frumos. Artsy pantsy fartsy. Dar aș putea pune pariu că, după ce termini de lipit porțelanul pe pereți, ți se face foame. În ce-ți mănânci ciorba?

Sursă foto: http://goo.gl/6UJEi

‘tule dracu’ de planuri!

În accepțiunea mea, îs două tipuri mari și late de planuri. Alea pe care ni le facem noi, și alea care… ne sunt făcute de alții.

Planurile mele personale sunt strâns legate de cât de mult vreau sau cât de mult țin la ceva. Sunt extraordinare, nu mă simt îngrădit de ele, ba chiar aș putea spune că dau un anume sens vieții. Se traduc în fericire, aceea care apare în ochii unui copil când află că weekendul viitor va fi dus la, nu știu, unde duci copii pentru a-i propulsa în al 9-lea cer. La clowni. La cl-fucking-owni! Woohooo!!!

535836_562460403772373_1646870470_n

Așa că, dacă vreau să ajung la un concert al unei formații super-tari, îmi cumpăr bilet cu 8 luni înainte. Vreau să văd o expoziție mișto? Îmi iau bilet cu 2 săptămâni înainte. Vreau să-mi petrec serile sau weekendurile cu unii dintre oamenii extraordinari pe care-i cunosc și la care țin? Îmi planific săptămâna – sau cel puțin încerc – astfel încât să reușim să ne vedem la un libanez, la o bere într-o cârciumă dubioasă de pe o stradă întunecoasă sau la o talpă prin parc. Vreau motor? Îmi planific să strâng banii ăștia timp de atât pentru a-mi cumpăra motocicleta aia, atunci. Trebuie să-mi iau permisul de A? Am nevoie de hârtiile alea, care trebuiesc depuse acolo după ce plătesc atâtea taxe, iar apoi trebuie să învăț aiaaia, aia și poate ai’laltă, că niciodată nu se știe.

Planurile personale îmi plac atât de mult pentru că am învățat că, dacă o ard boem ca o floricică ce zburdă împrăștiată pe câmpul vieții (așa cum, trebuie să recunosc, îmi place să fac uneori), îs șanse foarte mari să rămân cu mucii-n ciorbă și cu buza umflată. Stiu că se întamplă asta, am pățit-o de atât de multe ori încât, de acum încolo, atunci când vine vorba de ceva ce vreau mult, să zic un mare “pas” și să trec la treabă. Că uneori nu se materializează din varii motive? Asta e, c’est la vie, măcar știu că am făcut tot ce am putut.

Indiana-Jones-whip

Ce nu suport absolut deloc, în schimb, e să mă trezesc în situația în care altcineva vrea ceva foarte mult și-și face planuri care mă includ și cu care nu prea rezonez. Da, am în continuare ceva probleme cu autoritatea, probleme moștenite de prin vremurile tulburi ale adolescenței, așa că s-ar putea să nu fac ce mi se spune doar de-a dracu’. Cu toate astea, de cele mai multe ori nu sunt dispus să urmez planul respectiv din cauză că deja mi-am făcut altele, care se bat cap-în-cap cu cele ce îmi sunt băgate pe gât (iar cele personale vor fi în-tot-dea-una mai importante decât celelalte). Dacă ze planner insistă, nu va reuși decât să mă facă să mă simt presat, obligat, biciuit, îngrămădit într-un colț și amenințat cu “viața, planul sau mustața”.

Incertitudinea e motorul din spatele tuturor planurilor, de orice tip ar fi ele. Pe partea personală, fără un minim de planificare, e posibil și foarte probabil să nu mai găsesc bilet la concert, pretul de la intrare la expoziție să fie mult mai mare decât ‘ăl de pe site, prietenii să aibă chef de giugiulit în cuplu sau să-și fi făcut alte planuri (pentru că, gen, ya’ know, toată lumea își face planuri) fix în seara în care mă gândesc să-i sun și să rămân ca boul și să petrec încă o sâmbătă de unul singur, iar motorul să nu mai poată fi cumpărat pentru că, nu-i așa, mi-am cheltuit banii pe cafele în oraș. Pe cealată parte, a planurilor impuse, nu știi dacă angajatul se va automotiva suficient pentru a-și va face treaba, așa că inventezi “smart goals” (corporatiștii vor vibra de emoție la auzul așestor cuvinti sublimi), pe care i le bagi pe gât lu’ domnu’ subaltern. Angajatul, la rândul lui, nu e sigur că ăla e locul de muncă perfect, în care să-și dorească să stea cel puțin 5 ani, așa că nu se implică foarte tare și evită să-și facă prea multe planuri legate de acel angajator.

Apropo de siguranță, ajungem și la un al treilea tip de planuri, cel pe care nu am vrut să-l dau în vileag de la început: planurile pe care și le fac doi oameni care-s împreună. Planul de a se vedea într-o anumită zi, poate la o anumită oră. Planul de a petrece noaptea împreună. Planul de a merge la un film împreună. Cel de a merge la un concert împreună. Cel de a merge în concediu împreună. Cel de a petrece din ce în ce mai mult timp împreună. Cel de a vă muta împreună… cel de … a…. împreună.

Când totul e bine și acel “împreună” vibrează într-un anumit fel, planurile astea se simt ca acelea pe care ți le faci tu, ție, numai că sunt ale voastre, așa că nu contează dacă sunt făcute de tine sau de cealălalt. Sunt cele care nu îngrădesc, care curg fericite și naturale, care dau sens relației, care aduc zâmbete tâmpe si fericite de-a lungul, de-a latul și de-a curmezișul moacelor celor implicați.

Apoi, sunt planurile care nu curg. Dacă e ceva putred în Danemarca, “împreună” ăla nu va prea exista, iar un simplu și benign “ce facem mâine?” va fi resimțit ca un smart goal amoros, un termen limită impus de un șef care vrea să tragă de angajatul din subordine.

sisyphus2

Cel care vrea ca “noi să facem aia” și “noi să mergem acolo” se va simți, la un moment dat, ca un Sisif care muncește aiurea, iar partea muncită nu se va simți nici ea extraordinar. Va fi, ei bine, muncită.

Ce e de făcut? Habar n-am. Nu pot decât presupune că ze planner, după ce constată ca volumul de planuri neîmpărtășite se apropie de buza proverbialului pahar prea plin, ar trebui să se metamorfozeze dintr-un Sisif amorezat într-un gânditor din Hamangia și ar trebui, probabil, să înceapă să-și pună niscaiva întrebări existențiale… În orice caz, presupun că, indiferent de cum ar fi formulate acele întrebări, răspunsul e cam de fiecare dată “back off”, singura diferență stând în interpretarea acestuia.

tumblr_lgigu6GUbv1qahuhjo1_500 copy