Monthly Archives: April 2013

Blogul ăsta îi cea mai lungă relație a mea

Tocmai ce am schimbat tema și mă uitam prin sidebar, încurajându-mi neuronul să participe la reorganizarea widget-urilor, când am observat arhiva care-mi aduce aminte că mă îndeletnicesc cu aruncat elucubrații prin virtual de prin 2007. Mi-am dat seama că tot drumul ăsta de 6 ani și ceva a fost și este în continuare ca o relație.

Pasiunea, nesiguranța și stângăcia primilor pași.

Perioada de glorie, cu vizitatori, cu comentarii, cu networkingul care se întâmplă când prietenii celor două părți se întâlnesc: prietenii mei reali și cei virtuali ai blogului.

Cu infidelități, desigur, când m-am ocupat, pentru o scurtă perioadă, cu scrisul pe cerecomand.ro și am neglijat relația comodă de acasă.

Cu schimbarea sensului relației, din Jurnal Întrerupt în Snapshooting Through Life.

Cu schimbarea locului de muncă și ascunderea partenerului dintr-o rușine stupidă care a degenerat într-o autocenzură idioată și acumulări dureroase de frustrări.

Cu perioade moarte, în care niciunul nu avea chef de celălalt, urmate de mici sclipiri lirice, urmate invariabil de alte pauze.

Cu gândurile negre de a închide prăvălia și a păstra rasebo.ro doar ca domeniu de e-mail.

Cu regăsirea, cu stabilitatea scrierii din când în când, fără nicio presiune de a genera un anumit număr de articole pe săptămână, cu siguranța unui loc în care să pot descărca, când simt nevoia, fără să-mi fie frică de judecata celuilalt, tot gunoiul generat de piticii de la mansardă.

Cu redesenarea fațadei de acum, cu simplificarea, cu “curățenia de primăvară”, curățenie după care ambii se fac că nu mai știu cum a arătat trecutul, dar în urma căreia, dacă te apuci de săpat prin arhive, vei găsi în mod sigur formatări de text, imagini, filme care nu se mai potrivesc cu noua mască.

Oare mă voi apuca vrodată de un alt blog și pe ăsta să-l las în paragină? Oare o fi blogăială serioasă și vom avea cândva “copii”? Apropo, cum naiba arată copii virtuali?

În orice caz, în ciuda tuturor greutăților, elocvent sau nu, arunc în continuare cu slove în virtual și se pare că am să mai fac asta ceva vreme. S-ar părea că sunt un… animal de cursă lungă.

Postarea în care io-s de părere că unii ar trebui să se mai ducă-n crușea mamii lor

Si că parcă n-are rost să încep să scormonesc printre circumvoluțiuni încercând să-mi dau seama de ce unii sunt așa cum sunt. Da, uneori îmi iese și proverbialul bec se luminează fericit în dovleac, da’ alteori problema mă depășește.

Ce fac io în situații dintr-astea, e să mă enervez pentru că nu pricep, încep să obsedez pe treaba aia deși îi clar că nu o să ajung în vecii vecilor la o explicație rațională, adun niscaiva frustrări la dovleac, mă transform într-un tristuț și, într-un final, fac plici. Iar pliciul ăsta se întâmplă, de cele mai multe ori, pe lângă oamenii care contează cel mai mult pentru mine. Aia în preajma cărora mă simt io mai comfortabil, așa.

Problema în povestea asta e că, de regulă, nu refulez pe lângă ei, ci în fața lor. Le ajunge prin nări, prin gură, refularea asta a mea rămâne prinsă de părul lung, întinde machiajul, crapă pielea. Si da, normal, la un moment dat scot șervețelele și soluția antiseptică, dar e deja prea târziu.

Morala e clișeică, cu atât mai mult că e știută de mulți dar pusă în aplicare de puțini. Că ar trebui să mi se rupă de alții și că nu ar trebui să îi înțeleg, ci doar să îi accept așa cum sunt și să reacționez conform cu feedback-ul pe care-l primesc de la ei, cu accent pus pe propria mea supraviețuire.

Dar io mă gândesc că, dacă tot dispun de ea, toată energia asta ar trebui canalizată mai bine. Înțeleg că îs om și că toți oamenii visează la călătorii intergalactice și la alte civilizații în timp de habar nu au de viermii care trăiesc prin oceanele din propria curte și care ar putea vindeca cancerul, da’ în loc să mă consum și să mă fac de rahat refulând din cauza unor frustrări născute din felul dubios de a fi al altora, nu mai bine aș încerca să-mi înțeleg propriile mele dubioșenii? Zic și io, așa…

Concertul de mai jos nu are nicio legătură, doar că am ajuns la el din link în link, mi-a indus o stare de maxim chilău și mi-a servit drept coloană sonoră în timp ce dădeam cu deștele în taste înspre născarea treburilor di mai sus.

Grecii cum s-or descurca?

Citisem la un moment dat o treabă apropos de cum ar trebui să punem neuronul la treabă mai cu spor înainte să facem vreo tâmpenie, treabă care mi se păru oareșcum inteligentă. Nu o mai găsesc, că altfel o postam direct aici. Oricum, venea cam așa:

“Ia o farfurie. Trântește-o de pământ. S-a spart? Bine. Acum cere-i scuze. E tot spartă?”

3853578762_501402e2de_o

Da, bine, se lipește la loc. Dar niciodată nu o să mai fie la fel de frumoasă și nici la fel de rezistentă. Nu-ți place? Poți face din ea un mozaic frumos. Artsy pantsy fartsy. Dar aș putea pune pariu că, după ce termini de lipit porțelanul pe pereți, ți se face foame. În ce-ți mănânci ciorba?

Sursă foto: http://goo.gl/6UJEi