Monthly Archives: March 2013

‘tule dracu’ de planuri!

În accepțiunea mea, îs două tipuri mari și late de planuri. Alea pe care ni le facem noi, și alea care… ne sunt făcute de alții.

Planurile mele personale sunt strâns legate de cât de mult vreau sau cât de mult țin la ceva. Sunt extraordinare, nu mă simt îngrădit de ele, ba chiar aș putea spune că dau un anume sens vieții. Se traduc în fericire, aceea care apare în ochii unui copil când află că weekendul viitor va fi dus la, nu știu, unde duci copii pentru a-i propulsa în al 9-lea cer. La clowni. La cl-fucking-owni! Woohooo!!!

535836_562460403772373_1646870470_n

Așa că, dacă vreau să ajung la un concert al unei formații super-tari, îmi cumpăr bilet cu 8 luni înainte. Vreau să văd o expoziție mișto? Îmi iau bilet cu 2 săptămâni înainte. Vreau să-mi petrec serile sau weekendurile cu unii dintre oamenii extraordinari pe care-i cunosc și la care țin? Îmi planific săptămâna – sau cel puțin încerc – astfel încât să reușim să ne vedem la un libanez, la o bere într-o cârciumă dubioasă de pe o stradă întunecoasă sau la o talpă prin parc. Vreau motor? Îmi planific să strâng banii ăștia timp de atât pentru a-mi cumpăra motocicleta aia, atunci. Trebuie să-mi iau permisul de A? Am nevoie de hârtiile alea, care trebuiesc depuse acolo după ce plătesc atâtea taxe, iar apoi trebuie să învăț aiaaia, aia și poate ai’laltă, că niciodată nu se știe.

Planurile personale îmi plac atât de mult pentru că am învățat că, dacă o ard boem ca o floricică ce zburdă împrăștiată pe câmpul vieții (așa cum, trebuie să recunosc, îmi place să fac uneori), îs șanse foarte mari să rămân cu mucii-n ciorbă și cu buza umflată. Stiu că se întamplă asta, am pățit-o de atât de multe ori încât, de acum încolo, atunci când vine vorba de ceva ce vreau mult, să zic un mare “pas” și să trec la treabă. Că uneori nu se materializează din varii motive? Asta e, c’est la vie, măcar știu că am făcut tot ce am putut.

Indiana-Jones-whip

Ce nu suport absolut deloc, în schimb, e să mă trezesc în situația în care altcineva vrea ceva foarte mult și-și face planuri care mă includ și cu care nu prea rezonez. Da, am în continuare ceva probleme cu autoritatea, probleme moștenite de prin vremurile tulburi ale adolescenței, așa că s-ar putea să nu fac ce mi se spune doar de-a dracu’. Cu toate astea, de cele mai multe ori nu sunt dispus să urmez planul respectiv din cauză că deja mi-am făcut altele, care se bat cap-în-cap cu cele ce îmi sunt băgate pe gât (iar cele personale vor fi în-tot-dea-una mai importante decât celelalte). Dacă ze planner insistă, nu va reuși decât să mă facă să mă simt presat, obligat, biciuit, îngrămădit într-un colț și amenințat cu “viața, planul sau mustața”.

Incertitudinea e motorul din spatele tuturor planurilor, de orice tip ar fi ele. Pe partea personală, fără un minim de planificare, e posibil și foarte probabil să nu mai găsesc bilet la concert, pretul de la intrare la expoziție să fie mult mai mare decât ‘ăl de pe site, prietenii să aibă chef de giugiulit în cuplu sau să-și fi făcut alte planuri (pentru că, gen, ya’ know, toată lumea își face planuri) fix în seara în care mă gândesc să-i sun și să rămân ca boul și să petrec încă o sâmbătă de unul singur, iar motorul să nu mai poată fi cumpărat pentru că, nu-i așa, mi-am cheltuit banii pe cafele în oraș. Pe cealată parte, a planurilor impuse, nu știi dacă angajatul se va automotiva suficient pentru a-și va face treaba, așa că inventezi “smart goals” (corporatiștii vor vibra de emoție la auzul așestor cuvinti sublimi), pe care i le bagi pe gât lu’ domnu’ subaltern. Angajatul, la rândul lui, nu e sigur că ăla e locul de muncă perfect, în care să-și dorească să stea cel puțin 5 ani, așa că nu se implică foarte tare și evită să-și facă prea multe planuri legate de acel angajator.

Apropo de siguranță, ajungem și la un al treilea tip de planuri, cel pe care nu am vrut să-l dau în vileag de la început: planurile pe care și le fac doi oameni care-s împreună. Planul de a se vedea într-o anumită zi, poate la o anumită oră. Planul de a petrece noaptea împreună. Planul de a merge la un film împreună. Cel de a merge la un concert împreună. Cel de a merge în concediu împreună. Cel de a petrece din ce în ce mai mult timp împreună. Cel de a vă muta împreună… cel de … a…. împreună.

Când totul e bine și acel “împreună” vibrează într-un anumit fel, planurile astea se simt ca acelea pe care ți le faci tu, ție, numai că sunt ale voastre, așa că nu contează dacă sunt făcute de tine sau de cealălalt. Sunt cele care nu îngrădesc, care curg fericite și naturale, care dau sens relației, care aduc zâmbete tâmpe si fericite de-a lungul, de-a latul și de-a curmezișul moacelor celor implicați.

Apoi, sunt planurile care nu curg. Dacă e ceva putred în Danemarca, “împreună” ăla nu va prea exista, iar un simplu și benign “ce facem mâine?” va fi resimțit ca un smart goal amoros, un termen limită impus de un șef care vrea să tragă de angajatul din subordine.

sisyphus2

Cel care vrea ca “noi să facem aia” și “noi să mergem acolo” se va simți, la un moment dat, ca un Sisif care muncește aiurea, iar partea muncită nu se va simți nici ea extraordinar. Va fi, ei bine, muncită.

Ce e de făcut? Habar n-am. Nu pot decât presupune că ze planner, după ce constată ca volumul de planuri neîmpărtășite se apropie de buza proverbialului pahar prea plin, ar trebui să se metamorfozeze dintr-un Sisif amorezat într-un gânditor din Hamangia și ar trebui, probabil, să înceapă să-și pună niscaiva întrebări existențiale… În orice caz, presupun că, indiferent de cum ar fi formulate acele întrebări, răspunsul e cam de fiecare dată “back off”, singura diferență stând în interpretarea acestuia.

tumblr_lgigu6GUbv1qahuhjo1_500 copy

Ce mi-a spus Roxana acum câteva zile

Sau, mai degrabă, ce nu mi-a spus.

Nu mi-a spus că ar trebui să renunț la a mai judeca după aparențe. Că uneori e ok să arunci la gunoi jobul de birou și să o iei din nou de la zero. Că ceea ce-ți place să faci e mai important decât ceea ce-ți aduce bani. Că trebuie să fii demn și să nu te plângi de greutățile vieții – nu, nu a spus asta, dar a fost suficient să-și țină coloana dreaptă. Că a avea un vis te ajută să plutești, dar că a te apropia de visul ăsta și a-i simți textura printre degete te face să zbori.

Bun, ca să terminăm cu mugetările pseudointelectuale de liceean visător pe care uneori simt nevoia să le debitez, ce m-a dat pe spate a fost următoarea chestie:

Mi-a spus că nu vrea să lucreze într-o clinică privată, fie ea în țară sau afară, deși asta ar însemna un salariu mai mare, mediu mai curat și oameni mai prietenoși. Că vrea în spital, acolo unde sunt cazurile cu adevărat “frumoase”, unde poate să ajute. Că ar dori să ajute bătrânii, că poate ar rezista în fața bolnavilor în stadiu terminal, dar în mod sigur nu ar putea să vadă copii cu viitorul distrus.

Iar eu nu i-am spus că, deși e doar un kinetoterapeut care își duce zilele masând corporatiști grași, pentru cele de mai sus o respect mai mult decât aș putea respecta un mucos cu aere de manager care minte pentru a-și picta o imagine de om mai valoros decât este.