Monthly Archives: February 2013

Majoritatea obiectelor de lux sunt așa

Se ia una bucată scândură. Poleiești un capăt, iar pe celălalt îl vopsești în roșu. Pui și 3 paiete pe undeva, pe acolo. Facem 100 de scânduri așa, spunem că-s scânduri din lemn de puță de elefant. Din ultimul copac de puță de elefant. Le poti folosi la amestecat mămăliga în ceaunul ăla cu toarte aurii. Ceri 1000 de euro pe una, e făcută de dizainărul Tașico Pițichiani. Nu-l știi?! Pfff…

Găsești cei mai influenți 4-5 snobi din țara ta, fără ca vreunul să fie una dintre celebritățile alea muritoare de foame care-și câștigă existența vânzându-și imaginea producătorilor de lame de ras sau hârtie igienică – targetul tău nu e coana Leana de pe uliță. Le pui câte o scândură în brațe și îi convingi (le spui că nu mai găsesc așa lemn, eventual îi plătești) să le spună tuturor prietenilor ce tare e scândura din lemn de puța de elefant la amestecat mămăliga. Se propagă cultul scândurii din puță de elefant, toată lumea vrea să cumpere, dar tu vinzi doar una la 100 de cereri, iar fiecare scândură e însoțită de certificat și se vinde doar cu contract. Nu vrei să semnezi contractul? E ok, mai sunt 99 ca tine care vor scândura.

Apar articole în ziar. Tragedie, mai sunt doar 15 scânduri poleite. Ce ne facem? Am fost fraieri și nu am luat înainte, când era 1.000 de oiro. Acum poți cere liniștit 5.000 pe una. Se găsesc cumpărători, mai vinzi 5 scânduri, tot așa, una la câteva sute de cereri. Următoarele 5 costă 10.000. Ultimele 5, 20.000.

Ai rămas fără scânduri – dar nu cu buza umflată. Mai ții minte contractul de mai devreme? Ala spunea că nu poți înstrăina scândura fără a o vinde, și că la fiecare vânzare, tu primești 5%. Folosești banii de mai devreme pentru a angaja o mână de oameni, eventual rakeți, care să verifice proprietarii din când în când, să se asigure că scândura e în continuare la ei. Așa scrie la contract că trebuie procedat. Dacă nu mai e la ei, îi dai în judecată, câștigi, îi usuci de bani.

Ca să fii sigur, lansezi zvonuri că dizainărul Tașico Pițichiani are un cancer care îi mănâncă partea creativă din creier. Nu o să se mai poată căca steluțe de acum încolo. Nevăr evăr, să zică mersi că a supraviețuit. Până la urmă o să apară licitații în care sunt tranzacționate scândurile tale. O să se vândă cu zeci, dacă nu chiar sute de mii de oiro. Tu ai 5 la sută. De fiecare dată. Pe fiecare dintre cele 100 de scânduri.

Rinse, repeat, până când faci destui bani pentru o insulă izolată din Pacific. O cumperi, îți faci un adăpost nuclear, te ascunzi acolo tot restul vieții de prostia celor cu mulți bani.

Tot timpul ăsta, badea Gheorghe râde știrb și ușor naiv, amestecându-și mămăliga cu un băț rupt din gard. Dacă îl întreabă cineva dacă înțelege ceva din nebunia scândurii poleite, badea o să spună că “Nu, taică, mie îmi e foame și fac o măligă aicea. Vrei și matale?”

E o treabă și cu sinceritatea asta…

Mai ales când vine vorba de treburi mai sensibile. Mai ales când ar trebui să profiți de conceptul ăla numit “coloană vertebrală” și să nu o dai întoarsă în momentul în care răspunsul primit nu e cel la care te așteptai. Dar să nu-i spunem lipsă de coloană vertebrală, ca sună urât, să-i spunem lipsă de curaj (care oricum sună și mai urât), iar uneori un blog ajută când autorul de dă cu pixul suferă de așa ceva.

Bine, nu știu cât de mult ajută, că pentru mine e ca vorbitul în public: mă gândesc automat că mă citesc cunoscuții, că voi fi judecat de idioții ăia cărora nimic nu le convine sau de ăia care posedă un creier prea puțin dezvoltat pentru a putea înțelege că cei care gândesc altfel decât ei nu sunt neapărat proști. Dar nu contează, până la urmă nu sunt atât de important, sunt șanse mici să fiu subiectul zilei și, chiar dacă aș fi, who gives a flying duck?

Așa că treaba cu sinceritatea stă în felul următor. Mai ții tu minte dimineața aia? The one in which you freaked out a little? Nu a fost o greșeală. I meant it.

Apropo de libertatea informației…

Cred că mă îndrep cu pași repezi către acea stare de blazare specifică adulților trecuți prin destule chestii încât să considere că nimic nu îi mai poate surprinde (nu că aș fi mai mult decât un mucos sau că a fi un astfel de adult scuză tipul ăsta de atitudine), pentru că din ce în ce mai greu reușesc să găsesc lucruri care să mă bage în priză.

Cu toate astea, din când în când – iar asta mă bucură nespus – dau peste ceva care ori este atât de mult împotriva prințipiilor mele încât simt nevoia să mă răzvrătesc din toată firea, ori peste ceva care vibrează atât de tare în același ritm cu mine, încât simt nevoia să îi ridic un piedestal sau, cel puțin, să îl împărtășesc cu toți cei din jurul meu.

În cazul de față este vorba despre a doua situație, mai exact despre un interviu cu un individ care gândește cam ca mine când vine vorba de importanța libertății informației în evoluția culturală și științifică a rasei umane (despre care am vorbit în postarea precedentă). Fără alte detalii, recomand cu căldură să dați click pe link-ul de mai sus și să uitați la prima parte a emisiunii (aprox 25 de minute).