Voiam să scriu un cârnat de postare care să mă ajute să cope with shit. În care să spun că am alături o mână de prieteni extraordinari, care-mi sunt alături in my darkest moments și la care țin enorm. În care să o ard pseudo ‘telectual cu bullshituri gen viața e greu da’ duru de eu trece peste.

Acuma dă play și citește mai departe.

Dar mi-am adus aminte că acum câteva postări am zis că vreau să fiu sincer, și asta nu pentru cei din jur (pe care sunt sigur că sinceritatea asta îi deranjează de multe ori), ci pentru igiena mea mentală de bărbos moldovean. Fără să mă intereseze ca probabil o să am palmele ude până la sfârsitul scrierii, că probabil o să-mi tremure nițel degetul deasupra butonului de “Publish”, fără să mă intereseze cum o să fiu judecat.

Așa că adevărul e că, pe lângă prietenii ăia mai am nevoie de ceva. De cineva, mai exact. Si poate-s ignorant sau poate nu știu să citesc unii oameni atât de bine precum mi-aș dori, dar am așa o… senzație că nu-s singurul.

De acord, viața e alunecoasă uneori, mai ales atunci când umbli cu capul în nori și nu te interesează pe ce ghețuș calci. Uneori ghețușul ăla doar te dezechilibrează, alteori cazi și te alegi cu vânătăi. Dar uneori se întâmplă să aluneci pe el, să ajungi în mijlocul drumului și să te trezești că te uiți tâmp către farurile care vin spre tine fără să înțelegi cum ai ajuns acolo și ce ar trebui să faci pentru a-ți salva fundul de la dezastru. Oricum s-ar întâmpla, atunci când simți că îți fuge pământul de sub picioare, te sperii. E normal.

Dar există sare.  Pe care o presărăm. Pe care eu am crezut că am presărat-o. Dar o pot presăra doar în locurile pe care le știu alunecoase. Alea de care-mi spui, alea din cauza cărora “it’s not me, it’s you”. Așa suntem noi, bărbații, mai… eficienți, nu vrem să risipim sarea. Folosim propoziții scurte, avem cuvinte puține, nu știm să ne exprimăm emoțiile așa de ușor ca voi, nu avem nicio treabă cu interpretarea subtilităților sociale decât poate dacă facem o facultate pentru asta. Noi ne pricepem la treburi logice, la rezolvat probleme, la meșterit toată ziua cu mâinile mânjite de ulei la cine știe ce răhățel inutil de prin casă. Așa că nu pricepem că, de fapt, tot drumul poate fi o mare capcană.

Ce încerc să zic e că dacă ne simțim bine împreună, dacă te fac să râzi, dacă nu sunt un limitat cu IQ sub medie, dacă atunci când ne luăm în brațe și ne sărutăm apăsat îți este bine, dacă atunci când treci prin shit-uri la serviciu și vreau și am răbdare să trec prin toate furtunile pentru a-ți face ziua o idee mai bună, dacă toate astea sunt într-adevăr adevărate, atunci… de ce trebuie să luăm papura la puricat?

Eu sunt în continuare aici, și mai am un loc lângă mine.