Pe vremuri, mamaie, era mai bine. Pe vremuri, adică pe când viața nu gravita în jurul uneltelor moderne de comunicare. Pe când puteam merge la cumpărături fără telefon mobil, rezistam zile în șir fără sms-uri, feisbuc, tuităr, check-in-uri pe foursquare. Mai ții minte, maică?

Diferența dintre atunci și acum constă în cantitatea de timp petrecută împreună cu prietenii. Despărțirile, zilele de căcat, cele pline de fericire, dezastrele, biruințele, momentele în care eram obosiți pentru că învățam pentru teze și abia puteam să ne ținem ochii deschiși, toate astea se întâmplau alături de prieteni, cu o bere, cola, cafea, ciocolată caldă în față, pe terase, în cafenele sau, de cele mai multe ori, pur și simplu cu fundul pe o bordură. Să ne refugiem acasă în momentul în care ceva nu era roz și să ne apucăm să ne învelim în straturi-straturi de armuri colțuroase și pline de țepi? Nu, nu, asta nu se întâmpla. Preferam să cădem din picioare de oboseală și să fim între prieteni decât să stăm acasă încuiați între patru pereți.

Să nu fiu înțeles greșit, nu trăiam în grote, separați de tehnologie. Mai toți din grup am avut telefoane mobile, calculatoare și interneți în copilărie. Eu îmi pierdeam nopțile pe dial-up cu mIRC, ym, forumuri, liste de discuții și toate celelalte unelte virtuale precursoare Facebook-ului și Twitter-ului. Dar diferența era că nimeni nu era dependent de jucărelele alea, erau cel mult folosite pentru a descoperi oameni noi, a învăța lucruri noi, sau a dezgropa muzică nouă, nu pentru a înlocui interacțiunea cu oamenii pe care deja îi cunoșteam.

Acum, parcă nu mai simțim nevoia de a interacționa cu oameni în carne și oase. Bine, de fapt o simțim, numai că oamenii sunt, prin definiție, ființe comode, ba chiar aș merge până la a spune că am evoluat tocmai datorită acestei trăsături, a acestei nevoi de a găsi căi de a face mai multe cu mai puțină muncă. Iar să ieși din casă pe ploaie, căldură toropitoare sau viscol doar pentru a te vedea cu alții este un efort. Il putem elimina? Da? Super! Ce contează că înlocuitorul e ca zaharina față de zahăr?

Tehnologia de acum? Un chat care vrea să înlocuiască o voce caldă și o îmbrățișare. Un mesaj pe facebook din partea unei surori plecate peste mări și țări în locul unui telefon care să transporte o voce familiară. Un check-in pe foursquare în loc de o întâlnire cu  prietenii în parc. 20 de reply-uri la un tweet care anunță lumea că ai luat un examen care vor sa înlocuiască uralele, zâmbetele și sentimentele autentice ale prietenilor. Serile interminabile de după întoarcerea din excursii sunt înlocuite cu check-in-uri (deja știi unde am fost și ce am văzut, documentează-te și tu pe wikipedia și lasă-mă-n pace) și publicarea unui album foto pe rețelele de socializare. Zâmbetele, wow-urile și moacele uimite sunt înlocuite de like-uri, discuțiile interminabile își găsesc substitut în comentarii de două linii.

Sigur, unii vor spune că erau alte vremuri. Nu mergeam la serviciu, nu aveam responsabilități, nu ne băteam capul cu toate problemele care îi chinuie de regulă pe adulți. Un bullshit total, de altfel; în generală și liceu aveam același program la școală pe care-l aveau și părinții noștri la serviciu, aveam parte de drame (și încă ce drame!) care ne consumau la fel de mult cum ne consumă acum o bătălie în corporație. Aveam cearcăne, ne culcam târziu, ne trezeam la 6:30-7 pentru a ajunge la 8 la școală, după care aveam teme și totuși găseam energie și pentru cei din jur.

Că am îmbătrânit și nu mai avem aceeași energie? Căăăcat! Nu suntem pensionați la 60 de ani, avem 20 și ceva, maxim 30 de ani. Si chiar dacă am fi pensionați, la fel cum pofta vine mâncând, așa și energia vine mergând. Până la urmă, unii dintre cei mai longevivi oameni de pe pământ trăiesc în comunități incredibil de bine închegate și sunt activi până când vine timpul să se întoarcă în pământ.

Viața de acum? Din punct de vedere social e plină de găuri, de lipsuri, iar asta se simte. Poate sunt doar eu mai rezistent la schimbare și mă adaptez mai greu. Poate ăsta e viitorul iar eu nu-s în stare să-l pricep. Sper ca cei care cresc acum cu tehnologia în vene să fie mai adaptați decât mine, să se poată dezvolta cum trebuie, să nu fie antisociali, depresivi, incapabili de a funcționa altfel decât cu ajutorul virtualului. Să știe să interpreteze un zâmbet, o privire încruntată, o sprânceană ridicată, altfel decât prin emoticoane.