Majoritatea obiectelor de lux sunt așa

Se ia una bucată scândură. Poleiești un capăt, iar pe celălalt îl vopsești în roșu. Pui și 3 paiete pe undeva, pe acolo. Facem 100 de scânduri așa, spunem că-s scânduri din lemn de puță de elefant. Din ultimul copac de puță de elefant. Le poti folosi la amestecat mămăliga în ceaunul ăla cu toarte aurii. Ceri 1000 de euro pe una, e făcută de dizainărul Tașico Pițichiani. Nu-l știi?! Pfff…

Găsești cei mai influenți 4-5 snobi din țara ta, fără ca vreunul să fie una dintre celebritățile alea muritoare de foame care-și câștigă existența vânzându-și imaginea producătorilor de lame de ras sau hârtie igienică – targetul tău nu e coana Leana de pe uliță. Le pui câte o scândură în brațe și îi convingi (le spui că nu mai găsesc așa lemn, eventual îi plătești) să le spună tuturor prietenilor ce tare e scândura din lemn de puța de elefant la amestecat mămăliga. Se propagă cultul scândurii din puță de elefant, toată lumea vrea să cumpere, dar tu vinzi doar una la 100 de cereri, iar fiecare scândură e însoțită de certificat și se vinde doar cu contract. Nu vrei să semnezi contractul? E ok, mai sunt 99 ca tine care vor scândura.

Apar articole în ziar. Tragedie, mai sunt doar 15 scânduri poleite. Ce ne facem? Am fost fraieri și nu am luat înainte, când era 1.000 de oiro. Acum poți cere liniștit 5.000 pe una. Se găsesc cumpărători, mai vinzi 5 scânduri, tot așa, una la câteva sute de cereri. Următoarele 5 costă 10.000. Ultimele 5, 20.000.

Ai rămas fără scânduri – dar nu cu buza umflată. Mai ții minte contractul de mai devreme? Ala spunea că nu poți înstrăina scândura fără a o vinde, și că la fiecare vânzare, tu primești 5%. Folosești banii de mai devreme pentru a angaja o mână de oameni, eventual rakeți, care să verifice proprietarii din când în când, să se asigure că scândura e în continuare la ei. Așa scrie la contract că trebuie procedat. Dacă nu mai e la ei, îi dai în judecată, câștigi, îi usuci de bani.

Ca să fii sigur, lansezi zvonuri că dizainărul Tașico Pițichiani are un cancer care îi mănâncă partea creativă din creier. Nu o să se mai poată căca steluțe de acum încolo. Nevăr evăr, să zică mersi că a supraviețuit. Până la urmă o să apară licitații în care sunt tranzacționate scândurile tale. O să se vândă cu zeci, dacă nu chiar sute de mii de oiro. Tu ai 5 la sută. De fiecare dată. Pe fiecare dintre cele 100 de scânduri.

Rinse, repeat, până când faci destui bani pentru o insulă izolată din Pacific. O cumperi, îți faci un adăpost nuclear, te ascunzi acolo tot restul vieții de prostia celor cu mulți bani.

Tot timpul ăsta, badea Gheorghe râde știrb și ușor naiv, amestecându-și mămăliga cu un băț rupt din gard. Dacă îl întreabă cineva dacă înțelege ceva din nebunia scândurii poleite, badea o să spună că “Nu, taică, mie îmi e foame și fac o măligă aicea. Vrei și matale?”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *