Monthly Archives: February 2013

Frică

Dacă nu v-ați uitat la Headhunters, filmul norvegian despre un hoț de obiecte de artă care încearcă să șutească o pictură de la un fost mercenar, băgați mare. În afară de brutalitatea tipică filmelor nordice, mai sunt și chestii care gâdilă neuronul, cum ar fi (ahem, mini-spoiler alert)…

vlcsnap-2013-02-27-22h48m03s203

Cum ar fi că suntem bărbați, așa că ne e frică.

Ne e frică de complexele noastre. Că suntem scunzi. Că suntem grași. Că nu avem mușchi. Că nu avem suficient succes. Că de ce nu avem mașină. Că nu suntem suficient de deștepți.

Ne e frică de voi, că ne veți vedea așa cum suntem în realitate și că nu vă va plăcea ceea ce veți vedea, că nu ne veți iubi, că vă vom pierde.

Ne e frică să fim din nou băieți, pentru că nu ne putem numi bărbați fără o femeie puternică alături de noi.

Dar cel mai mult ne e frică să recunoaștem toate astea…

… cel puțin până când ne prindem că 1.68 poate fi suficient. 😉

Îmi place să vorbesc despre ghețușuri

Deși metafora nu îmi aparține, îmi place să vorbesc despre ghețușuri.

De exemplu, că ai un fals sentiment de control atunci când îți faci vânt si aluneci pe gheață cu zâmbetul pe buze. Știi unde te îndrepți, cu ce viteză, știi când trebuie să faci pasul ăla mărunt ca să sari de pe el și să te întorci pe teren nealunecos.

Că, atunci când te dezechilibrezi puțin, zâmbetul se strâmbă și el puțin.

Că dacă te dezechilibrezi ceva mai tare, sunt șanse mari să cazi și dacă se întâmplă asta nu știi unde și cum vei ajunge. Ori cazi doar tu, ori apuci pe cineva, instinctual, de turul pantalonilor. Că dacă apuci pe altcineva, acela sau aceea se ve dezechilibra și veți cădea împreună; poate ea sau el vă cădea peste tine, poate tu peste el sau ea, poate unul lângă altul, dând amândoi cu curul de gheață la fel de tare…

Poate fi începutul unei povești de dragoste, dar la fel de bine poate fi și sfârșitul poveștii. Sau un nou volum, capitol, paragraf.

Că, atunci când cazi împreună cu cineva, e posibil ca persoanei ce s-a trezit apucată de pantaloni, după ce se ridică, se scutură, îți întinde mâna să te ridici și tu și-și alungă durerile cu un zâmbet îndrăzneț, să îi fie mai frică decât ție să se apropie de următorul ghețuș, să se întoarcă pe acel tărâm alunecos pe care avem impresia că-l controlăm dar care în realitate ne controlează în totalitate.

Că mai dă-le naibii de ghețușuri, că fără ele totul e plicticos, alb, imaculat, scârțâie sub ghete și că e mai bine să tot cazi cu cineva decât să mergi prin sterilitatea zăpezii perfecte.

…dar asta nu înseamnă că nu mi-e frică.

Despre perfecțiune

Voiam să scriu un cârnat de postare care să mă ajute să cope with shit. În care să spun că am alături o mână de prieteni extraordinari, care-mi sunt alături in my darkest moments și la care țin enorm. În care să o ard pseudo ‘telectual cu bullshituri gen viața e greu da’ duru de eu trece peste.

Acuma dă play și citește mai departe.

Dar mi-am adus aminte că acum câteva postări am zis că vreau să fiu sincer, și asta nu pentru cei din jur (pe care sunt sigur că sinceritatea asta îi deranjează de multe ori), ci pentru igiena mea mentală de bărbos moldovean. Fără să mă intereseze ca probabil o să am palmele ude până la sfârsitul scrierii, că probabil o să-mi tremure nițel degetul deasupra butonului de “Publish”, fără să mă intereseze cum o să fiu judecat.

Așa că adevărul e că, pe lângă prietenii ăia mai am nevoie de ceva. De cineva, mai exact. Si poate-s ignorant sau poate nu știu să citesc unii oameni atât de bine precum mi-aș dori, dar am așa o… senzație că nu-s singurul.

De acord, viața e alunecoasă uneori, mai ales atunci când umbli cu capul în nori și nu te interesează pe ce ghețuș calci. Uneori ghețușul ăla doar te dezechilibrează, alteori cazi și te alegi cu vânătăi. Dar uneori se întâmplă să aluneci pe el, să ajungi în mijlocul drumului și să te trezești că te uiți tâmp către farurile care vin spre tine fără să înțelegi cum ai ajuns acolo și ce ar trebui să faci pentru a-ți salva fundul de la dezastru. Oricum s-ar întâmpla, atunci când simți că îți fuge pământul de sub picioare, te sperii. E normal.

Dar există sare.  Pe care o presărăm. Pe care eu am crezut că am presărat-o. Dar o pot presăra doar în locurile pe care le știu alunecoase. Alea de care-mi spui, alea din cauza cărora “it’s not me, it’s you”. Așa suntem noi, bărbații, mai… eficienți, nu vrem să risipim sarea. Folosim propoziții scurte, avem cuvinte puține, nu știm să ne exprimăm emoțiile așa de ușor ca voi, nu avem nicio treabă cu interpretarea subtilităților sociale decât poate dacă facem o facultate pentru asta. Noi ne pricepem la treburi logice, la rezolvat probleme, la meșterit toată ziua cu mâinile mânjite de ulei la cine știe ce răhățel inutil de prin casă. Așa că nu pricepem că, de fapt, tot drumul poate fi o mare capcană.

Ce încerc să zic e că dacă ne simțim bine împreună, dacă te fac să râzi, dacă nu sunt un limitat cu IQ sub medie, dacă atunci când ne luăm în brațe și ne sărutăm apăsat îți este bine, dacă atunci când treci prin shit-uri la serviciu și vreau și am răbdare să trec prin toate furtunile pentru a-ți face ziua o idee mai bună, dacă toate astea sunt într-adevăr adevărate, atunci… de ce trebuie să luăm papura la puricat?

Eu sunt în continuare aici, și mai am un loc lângă mine.

Era virtualului și cultura distanței

Pe vremuri, mamaie, era mai bine. Pe vremuri, adică pe când viața nu gravita în jurul uneltelor moderne de comunicare. Pe când puteam merge la cumpărături fără telefon mobil, rezistam zile în șir fără sms-uri, feisbuc, tuităr, check-in-uri pe foursquare. Mai ții minte, maică?

Diferența dintre atunci și acum constă în cantitatea de timp petrecută împreună cu prietenii. Despărțirile, zilele de căcat, cele pline de fericire, dezastrele, biruințele, momentele în care eram obosiți pentru că învățam pentru teze și abia puteam să ne ținem ochii deschiși, toate astea se întâmplau alături de prieteni, cu o bere, cola, cafea, ciocolată caldă în față, pe terase, în cafenele sau, de cele mai multe ori, pur și simplu cu fundul pe o bordură. Să ne refugiem acasă în momentul în care ceva nu era roz și să ne apucăm să ne învelim în straturi-straturi de armuri colțuroase și pline de țepi? Nu, nu, asta nu se întâmpla. Preferam să cădem din picioare de oboseală și să fim între prieteni decât să stăm acasă încuiați între patru pereți.

Să nu fiu înțeles greșit, nu trăiam în grote, separați de tehnologie. Mai toți din grup am avut telefoane mobile, calculatoare și interneți în copilărie. Eu îmi pierdeam nopțile pe dial-up cu mIRC, ym, forumuri, liste de discuții și toate celelalte unelte virtuale precursoare Facebook-ului și Twitter-ului. Dar diferența era că nimeni nu era dependent de jucărelele alea, erau cel mult folosite pentru a descoperi oameni noi, a învăța lucruri noi, sau a dezgropa muzică nouă, nu pentru a înlocui interacțiunea cu oamenii pe care deja îi cunoșteam.

Acum, parcă nu mai simțim nevoia de a interacționa cu oameni în carne și oase. Bine, de fapt o simțim, numai că oamenii sunt, prin definiție, ființe comode, ba chiar aș merge până la a spune că am evoluat tocmai datorită acestei trăsături, a acestei nevoi de a găsi căi de a face mai multe cu mai puțină muncă. Iar să ieși din casă pe ploaie, căldură toropitoare sau viscol doar pentru a te vedea cu alții este un efort. Il putem elimina? Da? Super! Ce contează că înlocuitorul e ca zaharina față de zahăr?

Tehnologia de acum? Un chat care vrea să înlocuiască o voce caldă și o îmbrățișare. Un mesaj pe facebook din partea unei surori plecate peste mări și țări în locul unui telefon care să transporte o voce familiară. Un check-in pe foursquare în loc de o întâlnire cu  prietenii în parc. 20 de reply-uri la un tweet care anunță lumea că ai luat un examen care vor sa înlocuiască uralele, zâmbetele și sentimentele autentice ale prietenilor. Serile interminabile de după întoarcerea din excursii sunt înlocuite cu check-in-uri (deja știi unde am fost și ce am văzut, documentează-te și tu pe wikipedia și lasă-mă-n pace) și publicarea unui album foto pe rețelele de socializare. Zâmbetele, wow-urile și moacele uimite sunt înlocuite de like-uri, discuțiile interminabile își găsesc substitut în comentarii de două linii.

Sigur, unii vor spune că erau alte vremuri. Nu mergeam la serviciu, nu aveam responsabilități, nu ne băteam capul cu toate problemele care îi chinuie de regulă pe adulți. Un bullshit total, de altfel; în generală și liceu aveam același program la școală pe care-l aveau și părinții noștri la serviciu, aveam parte de drame (și încă ce drame!) care ne consumau la fel de mult cum ne consumă acum o bătălie în corporație. Aveam cearcăne, ne culcam târziu, ne trezeam la 6:30-7 pentru a ajunge la 8 la școală, după care aveam teme și totuși găseam energie și pentru cei din jur.

Că am îmbătrânit și nu mai avem aceeași energie? Căăăcat! Nu suntem pensionați la 60 de ani, avem 20 și ceva, maxim 30 de ani. Si chiar dacă am fi pensionați, la fel cum pofta vine mâncând, așa și energia vine mergând. Până la urmă, unii dintre cei mai longevivi oameni de pe pământ trăiesc în comunități incredibil de bine închegate și sunt activi până când vine timpul să se întoarcă în pământ.

Viața de acum? Din punct de vedere social e plină de găuri, de lipsuri, iar asta se simte. Poate sunt doar eu mai rezistent la schimbare și mă adaptez mai greu. Poate ăsta e viitorul iar eu nu-s în stare să-l pricep. Sper ca cei care cresc acum cu tehnologia în vene să fie mai adaptați decât mine, să se poată dezvolta cum trebuie, să nu fie antisociali, depresivi, incapabili de a funcționa altfel decât cu ajutorul virtualului. Să știe să interpreteze un zâmbet, o privire încruntată, o sprânceană ridicată, altfel decât prin emoticoane.

Uneori vreau să împărtășesc chestii, așa… fără motiv

Că astăzi m-am trezit prins între două clișee, așa cum prinzi un iepure între faruri, fără să mai am putere să ripostez cu altceva în afară de tâmpenia “things I cannot change, I accept”. Eu, cel care îi ridicam în slăvi tocmai pe cei care schimbă lumea luptând cu morile de vânt: http://rasebo.ro/2011/10/06/frumosii-nebuni.html

Că nu știu dacă să fiu slab și să mă refugiez într-una dintre sticlele de vin bun care mă așteaptă în rastel, sperând că nu voi intra într-o spirală descendentă, sau dacă să înnăbuș explozia în mine și să sper că nu rupe nimic, așa cum a rupt cea de anul trecut.

Că inima nu ține cont de logică. Că stabilitatea și ordinea proaspăt descoperite s-au dus dracului. Că fericirea e un pitic. Sau nu e. Acum nu e.