Monthly Archives: January 2013

Accesul la cunoștiințe ar trebui să fie gratuit

Oricine are legătură cât-de-cât cu lumea IT-ului ar trebui să știe deja de sinuciderea lui Aaron Swartz, programatorul, activistul și antreprenorul american care a fost acuzat de crimă computerizată. Avea 26 de ani, era cofondatorul unei companii care fuzionase cu Reddit și a contribuit activ la crearea Creative Commons și RSS 1.0.

Crima computerizată de care a fost acuzat a constat în a obține acces într-un cabinet de rețelistică din MIT, a lega un netbook la rețea și a folosi un script pentru a descărca foarte rapid câteva milioane de articole din JSTOR, o bază de date academică la care avea acces gratuit. Singura fărădelege a fost nerespectarea termenilor și condiților care spuneau că nu are voie să folosească metode automatizate pentru descărcarea respectivului conținut. Nu a rănit pe nimeni, nu a stricat niciun echipament, JSTOR nu a înregistrat pierderi financiare, iar găurile de securitate (vorba vine găuri de securitate, că erau documentate atât de MIT cât și de JSTOR) au fost astupate imediat ce au fost descoperite. Mai mult, nici MIT și nici JSTOR nu au depus vreo plângere formală.

Scopul său, conform autorităților federale, ar fi fost să publice toate articolele într-o locație ce ar fi putut fi accesată de oricine, ca o răzvrătire împotriva limitării accesului la cunoștiințe, cunoștiințe care oricum ar fi trebuit să fie disponibile gratuit, marea majoritate a articolelor din JSTOR fiind finanțate din bani publici.

Cu toate astea, autoritățile din Statele Unite, bazându-se pe niște legi concepute în anii ’80, adică pe la sfârșitul perioadei de dulce paranoie a Războiului Rece, l-au acuzat pe 15 capete (PDF), Aaron Swartz riscând până la 35 de ani de închisoare și amenzi de 1 milion de dolari. Legea pe care se baza acuzarea se numește Computer Fraud and Abuse Act și spune că este ilegal să accesezi fără autorizație și cu bună știință orice computer protejat sau să depășești nivelul de acces ce ți-a fost acordat.

Dar legea este vagă, nu spune exact ce înseamnă să nu fii autorizat și, interpretată cum “trebuie”, ar putea transforma în criminal cam orice utilizator al unui computer (când ați citit ultima dată termenii și condițiile Facebook-ului, de exemplu?). Dacă mai adăugăm și circumstanțe agravante gen nevoia de anonimitate transformată în realitate prin, hai să zicem, folosirea unui script care schimbă MAC-ul calculatorului și evitarea utilizării numelui real pe internet, treaba e clară, clar suntem indivizi cu intenții criminale. Benefit of the doubt? Nu mai există de mult.

Justiția americană se bazează foarte mult pe precedent, iar dacă un caz similar a fost rezolvat în trecut într-un anumit fel, sunt șanse extrem de mari ca și cel curent să fie soluționat la fel. Anul trecut, Alex Kozinski, un judecător conservativ și extrem de respectat (fără nicio legătură, tot el a prezidat procesul dintre Zuckenberg și frații Winklevoss), a declarat invalid un proces similar (PDF) tocmai din cauză că legea de mai sus este extrem de interpretabilă. Asta nu înseamnă că nu existau șanse ca acesta să fie găsit vinovat în urma procesului, există precedent și pentru asta, dar, cel puțin la nivel teoretic, ar fi avut sanse să scape basma-curată.

Foarte interesant este și că serviciile secrete au preluat ancheta fix cu două zile înaintea arestului, lucru deosebit de neobișnuit având în vedere că omologii de peste ocean ai băieților noștri cu ochi albaștri se implică doar când există pericolul de impact economic extins, crimă organizată interstatală/internațională sau când sunt comise infracțiuni cu ajutorul tehnologiei noi. Ceea ce a făcut Swartz nu intră în niciuna dintre cele trei categorii de mai sus, ceea ce ridică niște semne de întrebare cu privire la adevăratul motiv pentru care ar fi fost arestat. Până la urmă, și Al Capone a fost prins de fisc, nu de cei de la crimă organizată.

De ce s-a sinucis? Unul dintre factori trebuie să fie depresia de care Aaron Swartz suferea de prin 2007. Presiunea la care a fost supus de la arestarea sa în 19 Iulie 2011 până în Ianuarie 2013, când s-a sinucis, cred că ar fi fost suficientă pentru a dărâma și un om normal, nu mai spun de cineva care deja are probleme. Nu ca aș fi de acord cu asta, sinuciderea este în totalitate împotriva principiilor mele și este o cale pe care nu aș alege-o indiferent de cât de mare ar fi căcatul în care aș fi, dar înțeleg. Apropo de implicarea Serviciilor Secrete, sunt unii care spun că ar fi avut ceva legături cu Bradley Manning si că Swartz ar fi fost torturat sau chiar “ajutat” să se sinucidă, dar astea sunt deja teorii care țin de sfera conspiraționismului și chiar nu vreau să mă afund în haznaua aia.

EDIT: Cei de la Wikileaks spun că este posibil ca Aaron Swartz să fi fost o sursă, ceea ce ar explica implicarea serviciilor secrete în anchetă și ar oferi puțin mai multă credibilitate zvonurilor de mai sus (nu mă refer la moartea sa, ci la legăturile sale cu Manning și Assange).

Problema  este că am rămas cu un om extraordinar în minus, om care, deși era la începutul vieții, deja făcuse mai mult decât mulți dintre noi am putea spera să facem într-o viață întreagă. Am mai rămas și cu o nevoie urgentă de a adapta atât legile care țin de crimele computerizate, cât și pedepsele care sunt disproportionat de mari în comparație cu gravitatea faptelor, acuzațiile aduse și pedepsele puse pe masă în cazul lui Aaron Swartz fiind cel puțin exagerate. Dacă dorința autorităților federale a fost de a aduce în atenția publică un caz cu iz de senzațional, ei bine au reușit, dar mi-e că, dacă prin asta au dorit și să îi sperie pe ceilalti posibili raufăcători, au eșuat teribil. Aaron Swartz este acum un erou, în niciun caz un bau-bau care să sperie posibilii infractori.

Dar cea mai mare problemă cu care am rămas este aceea că cei care ascund knowledge-ul în spatele paywall-urilor nu înțeleg că supraviețuirea și evoluția speciei umane a fost întotdeauna strâns legată de ușurința cu care am putut împărtăși cunoștiințele cu cei din jur. Fără asta, am fi rămas o veșnicie în stadiul de pre-Homo Sapiens, cu fiecare generație descoperind fix aceleași chestii pe care le-au descoperit și celelalte zece mii de generații din urmă.

Într-o lume ideală din perspectiva libertății informației, toate cunoștiințele rasei umane, indiferent că vorbim de patente, articole științifice, jurnale medicale, schițe tehnice, reviste, cărți (indiferent dacă-s de Sandra Brown sau de Dostoyevsky) ar trebui să fie disponible într-o bibliotecă globală a Alexandriei, iar interesele financiare ar trebui să fie întotdeauna pe ultimul loc.

Surse, in no particular order:
erratasec.blogspot.com, emptywheel.com, newyorker.com, eff.org, msnbc.com, buzzfeed.com, volokh.com, techdirt.com, wired.com.

Ordine și disciplină

Deși părinții mei, bazându-se pe experiența pe care au avut-o cu adolescentul care adoptase o definiție a cuvântului “ordonat” total diferită față de ceea ce majoritatea ar fi înțeles prin asta, nu ar fi de acord cu această declarație, sunt un individ căruia îi place o anumită ordine în jurul său. În ciuda trăsăturii generale, totuși, au fost, în trecut, momente în care locul în care trăiam trecea rapid din stadiul de loc cât-de-cât ordonat în cel de cocină infectă.

Când vara trecută m-am întors acasă doar pentru a găsi o casă pe jumătate goală, când a trebuit să-mi reînvăț obiceiurile de burlac de care nu mai făcusem uz de 4 ani, tot apartamentul era un dezastru. Nu voi intra în foarte multe detalii, dar să zicem că nu mai era nicio surpriză să găsesc o șosetă în castronul cu iahnie din care mâncasem cu o săptămână în urmă, iar covorul era atât de plin de scame, încât mă întrebam dacă are rost să-l aspir sau dacă-mi place totuși modelul nou.

La serviciu, omul pe care-l angajaseră inițial nu mai era acolo, în locul său fiind un individ cu un ghem de nervi în loc de cortex și care nici măcar nu se mai chinuia să ascundă lipsa totală de interes față de tot ce-l inconjura. Lucram ore suplimentare, dar nu le lucram pentru a avansa pe scara ierarhică a corporatiștilor fără viață, ci le lucram pentru că eram ineficient.

Asta a durat câteva luni, până când, încetul cu incetul, am început să uit. Am început să mă întâlnesc cu prietenii, să râd, să glumesc și, inevitabil, am început să strâng jegul din casă. A urmat o prietenă nouă (extraordifuckingnară, apropo), am cunoscut oameni noi si am vizitat locuri noi, iar pe măsură ce viața mea începea să curgă, din nou, într-un anumit ritm și bârlogul a început să semene din ce în ce mai mult cu ceva locuibil. Acum să nu uităm că sunt, totuși, bărbat și că ceea ce era în trecut împărțit în doi acum trebuie să fac de unul singur, așa că încă nu se poate linge pe jos, dar măcar nu-mi mai e teamă că fac hepatită dacă intru în baie.

Ideea la care vreau să ajung este că ordinea din casele noastre este strâns legată de ordinea din viața noastră. Dacă se întâmplă ceva major, ceva care rupe patternurile după care eram obișnuiți să funcționăm atât de tare încât suntem nevoiți să căutăm noi sensuri pentru viață, și mai ales dacă acea ruptură înseamnă dispariția cuiva cu care eram obișnuiți să conviețuim, tot ritmul după care ticăie viața noastră se duce dracului, iar până când ne adaptăm și reușim să găsim noi puncte de ancorare, dezordinea din noi și din jurul nostru ne va caracteriza în totalitate.